Ladies in Red

• Cronică literară publicată în revista Cultura, nr. 24 (178), 19 iunie 2008

Tovarăşe de drum: experienţa feminină în comunism, volum coordonat de Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu, prefaţă de Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu, Iaşi, Editura Polirom, 2008, 320 p.

O antologie despre comunsim, provocatoare prin concept, a apărut în urmă cu aproape două luni la Editura Polirom. Volumul cuprinde 17 texte, scrise doar de femei, unele dintre ele fiind importante prozatoare şi critici literari ai momentului. Cei doi coordonatori, Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu, mărturisesc în prefaţa volumului că această antologie s-a născut din dorinţa de a depăşi o anumită barieră impusă în relatările despre situaţia femeii în comunism: „Noi credem că experienţa feminină a însemnat mai mult decât atât [experienţa avortului – A. R.]. Provocarea noastră e reconstituirea complexităţii şi profunzimii unei asemenea experienţe, fie măcar şi pentru că astfel putem înţelege mai bine lumea în care au trăit unii dintre noi.” Zis ;i făcut: atunci când rememorează momente din ceauşism, mai toate scriitoarele se orientează către ceea ce e legat de studenţie, pentru că de aici îşi pot extrage bucuria amintirii, iar în ceea ce priveşte experienţa nefastă a avortului, aceasta e ilustrată, de regulă, dintr-o perspectivă inedită.

Cămaşa bleu

Un text interesant este cel semnat de Sanda Cordoş. În „Din umbra viitorului luminos”, literata clujeană povesteşte despre două lucruri fundamentale: studenţia şi responsabilitatea de a avea o familie. De cea din urmă sunt legate amintirea cozilor la magazin şi momentele în care se afla că „pe cartela de pâine, s-ar putea da şi fasole”. Însă verva scriitoarei se declanşează atunci când povesteşte despre studenţie, iar detaliile provocatoare ne urmăresc la tot pasul. De la ea aflăm despre instrucţia militară ce se făcea la facultate, despre defilare, despre montările şi demontările de arme şi, mai ales, despre ofiţeresele de pluton a căror simpatie putea fi câştigată cu reviste de modă şi farduri. Absurdul acelei epoci este legat, însă, de cu totul altceva. Chiar dacă erai student, riscai să faci în facultate mai multă militărie decât orice altă materie din domeniul în care voiai să te formezi. Era mult mai important să notezi într-un caiet de trei sute de pagini cunoştinţele dobândite la instructajul militar decât orice altceva care ar fi contribuit la formarea ta spirituală. Frapantă mai este şi descrierea pe care Sanda Cordoş o face uniformei din acea perioadă: „cămaşa bleu rămânea fără guler sau căpăta o tentă mai închisă/deschisă în raport cu canonul, iar sarafanul bleumarin beneficia, după gust şi stil, de scurtări, lungiri, crăpături, volane, strâmtări, răscroieli în cloche sau chiar înlocuirea materialului de bază (pe vremea mea, din supraelastic)”.

Pe aceeaşi linie avansează şi Mihaela Ursa. Povestea ei, intitulată chiar aşa – „O poveste de fată” –, surprinde viaţa de cămin şi de liceu. Ceea ce le salva pe fete în vremea respectivă era duplicitatea: „totul era dublu: o faţă pregătită pentru inspecţia pedagogiei, alta pentru strâmbăturile de după ieşirea ei, o carte pentru ochi oficiali, alta pentru plăcerea personală”. La aceasta se adăugau discuţiile din camera de cămin despre dragoste şi băieţi şi schimbul de reviste din Vest. În plus, textul Mihaelei Ursa e dominat şi de un oarecare tragism legat de constrângerea libertăţii feminine – pe vremea aceea, nicio femeie nu îndrăznea să se opună voinţei vreunui bărbat din familie. Din aceeaşi categorie face parte şi viziunea asupra căsătoriei, pe care mai toate o asociau cu „o cruce care trebuie dusă”.

Despre emigrare şi dificultatea adaptării într-o altă ţară scrie Rodica Binder. Textul său are menirea de a arăta dificultatea cetăţeanului „lumii libere” în a conştientiza atrocităţile comuniste şi în a rezona cu moartea a zece mii de femei ucise de o lege imbecilă – aşa cum a fost cea a avortului – şi de un sistem dement.

Maculatură capitalistă

Din păcate există unele texte care tind să compromită imaginea de ansamblu a volumului. Iar acest lucru se întâmplă din pricina faptului că autoarele istorisirilor respective sunt motivate prea puţin de ideea de a vorbi despre comunism şi mai mult de un elan copilăresc de a povesti ceva, orice. Însă, nu pot să nu mă întreb de ce totuşi coordonatorii le-au inclus în carte. Spre exemplu, Iulia Popovici are porniri pedagogice şi e preocupată să ne explice procesul menstruaţiei şi al îmbinării cromozomilor. De altfel, textul ei este intitulat simptomatic „X şi Y” şi pare centrat în jurul a două fraze: „Mi-a venit ciclul odată cu Revoluţia” şi „aşa am aflat eu despre sângele care va curge din mine în fiecare lună a următoarelor decenii”. Oare Iulia Popovici nu ştie că oricine poate afla lucrurile astea dintr-un manual de anatomie?

Nici Anamaria Beligan nu ne povesteşte nimic concret despre comunism. Preocuparea ei este să relateze povestea unei menajere, Veronica Flutur, care e şi prostituată în timpul liber. În aceeaşi categorie se află şi Ioana Ocneanu-Thiéry (profesoară de franceză pentru studenţii străini şi, ocazional, traducătoare, ni se spune în prezentarea autoarei). Blazată şi feministă, se complace în relatări scurte şi în digresiuni despre ciorapi. Textul său memorialistic ar fi fost mult mai interesant dacă ar fi avansat pe făgaşul diferenţelor dintre obţinerea libertăţii feminine în Est şi în Vest, pe care Ocneanu-Thiéry le trece în revistă la final.

Şi Simona Sora se află într-o situaţie similară. De la început şi până la final, nu rezultă clar legătura dintre bogatele biblioteci ale spitalelor şi comunism. De fapt, textul este centrat pe amintirea dorinţei de a citi şi pe stupoarea că bibliotecile spitalelor erau mult mai dotate decât cele ale universităţilor clujene ori bucureştene.

Ginecologi şi haine cu „umeri”

Surprinzător sau nu, cele mai bune texte din volum sunt scrise de Doina Ruşti şi de Simona Popescu, de altfel, cunoscute publicului larg ca veritabile prozatoare. Într-un text intitulat inteligent „HoRor! Cool!”, Simona Popescu îşi radiografiază studenţia, iar în centrul acestei amintiri stau râsul şi prietena sa, Feli. Punând în aplicare un procedeu inventiv de declanşare a memoriei – „blugi, zicem, şi ne-apucă râsul” etc. –, prozatoarea investighează tot ceea ce-i stârnea bucuria într-o perioadă a opresaliilor, pentru că „râsul a fost, în siniştrii ani ’80, cea mai cool manifestare anticomunistă”. De la chiloţii tetra şi faimoşii blugi originali până la hainele cu „umeri” şi donatul de sânge care facilita chiulul de la şcoală, totul, dar absolut totul stârneşte interesul. De altfel, scriitoarea e înzestrată şi cu o ironie de bun gust: „solar […] aşa se numea locul ăla izolat unde făceau plajă nudiştii într-o parte, iar nudistele într-alta”. Pe lângă simpaticul episod al hainelor cu „umeri”, interesantă este şi mişcarea de frondă, dar subtilă, pe care scriitoarea o adoptase atunci când era profesoară: le îndemna pe eleve să ţină un jurnal, în care să scrie despre ele, iar cele mai bune erau recompensate cu pagini din revistele occidentale. Frapant mai este şi episodul din final, cu studenţii parizieni. Aflată în apropiere de Montmartre, naratoarea noastră observă un grup de tineri cântăreţi, îmbrăcaţi foarte curios. Ironia sorţii face că hainele lor erau, de fapt, „haine estice din anii ’80”.

Spre deosebire de Simona Popescu, Doina Ruşti este preocupată de problema avortului, pe care o resimte acut. Structurat în două părţi relativ interdependente, „Ginecologii mei” vorbeşte pe de o parte despre posibilitatea de a-ţi impune demnitatea în comunism şi, pe de altă parte, despre imprundenţa, nepăsarea şi ignoranţa unor autorităţi pline de sine, lacome şi de-a dreptul diaboleşti. Profesoară de liceu, naratoarea este supusă unui test încă din primele zile ale angajării. Inspectorul şcolar se va declara nemulţumit, numai că umilirea pe care i-o va administra autoarea atunci când va susţine lecţie deschisă cu zeci de profesori de specialitate şi în prezenţa aceluiaşi inspector îl va determina să-şi recunoască greşeala. Dar, ca pentru orice victorie, trebuie plătit un preţ. O hemoragie de o săptămână se va transforma într-un chin. Internată pentru trei zile şi în ciuda protestelor, naratoarei i se impune un chiuretaj pentru a afla dacă este însărcinată. Finalul poveştii este amar: „-Nu sunt urme de sarcină, i-a spus ginecologul./Apoi s-a întors spre mine: -Dar nu strică niciodată un mic chiuretaj!”.

Chiar dacă multe dintre texte sunt din alt peisaj, volumul „Tovarăşe de drum” merită citit fie şi numai pentru cele câteva poveşti cu adevărat interesante.

O istorie metacritică a literaturii române

• Premiul I şi Premiul special “Gheorghe Crăciun”, la Colocviul Naţional Universitar de Literatură Română Contemporană, ediţia a patra, Braşov, 17-18 aprilie 2008, Secţiunea Opera lui Nicolae Manolescu

În momentul de faţă, prin istorie literară nu se mai înţelege o radiografiere pur diacronică a operelor dintr-o literatură, fără o analiză interpretativă a acestora din punct de vedere critic şi teoretic. Numai că acest principiu nu era de la sine înţeles până la studiul din 1938 al lui G. Călinescu, Teoria criticei şi a istoriei literare, ori până la cel al lui René Wellek din Teoria literaturii, apărut -se ştie- abia la 11 ani distanţă de studiul criticului român.

Odată lămurit faptul că nu poţi face istorie literară fără să fii şi critic, rămân de stabilit accepţiunile unei istorii. În introducerea de la Istoria critică a literaturii române*, Nicolae Manolescu distinge trei sensuri ale temenului de „istorie critică”*. Pe de o parte, este vorba despre o critică a criticii, adică despre o reinterpretare şi, implicit, o punere în balans a alegaţiilor deja emise pe seama unor opere literare. Pe de altă parte, înţelegem prin istorie critică o istorie care se construieşte conform unui criteriu literar, şi nu extraliterar. Şi, în fine, istoria critică presupune analize de texte. Inedită şi de o mai însemnată eficienţă ni se pare, însă, prima accepţiune a termenului, pe care, de altfel, Nicolae Manolescu o invocă în mod tranşant de trei ori în Introducere:

a) imputându-i lui Călinescu faptul că mai mult de o treime din „Istoria” sa nu e aşa-zicând critică, ci bio-bibliografică, susţine că ar fi dorit mai degrabă să ni se dea o critică a criticii[1];

b) discutând despre judecăţile de gust, aminteşte că acestea validează opera: istoria judecăţilor de gust garantează judecata de gust în istoria literară. O adevărată istorie literară este totdeauna o istorie critică a literaturii[2];

c) accentuând narativitatea Istoriei călinesciene, menţionează importanţa actului critic în istoria literară: O istorie critică a literaturii nu se poate priva de critica criticii. Dar, mai ales, am dorit să rămân critic[3].

Sigur că o istorie, numind-o ori critică, ori literară, trebuie să se alcătuiască pe baza unui criteriu strict literar, altfel ea încetează să se mai numească istorie a literaturii, constatare pe care o remarcă şi Manolescu însuşi: „O istorie care pune opera în paranteză (fie din unghiul procedurii, fie din unghiul receptării) nu-şi atinge în definitiv scopul care este acela de a fi o istorie a literaturii”[4].

Apoi, odată sesizat faptul că orice istorie literară înglobează metode de teorie şi de critică, devine redundant faptul că istoria trebuie să opereze cu analize de text. Căci ce altceva decât interpretare a textului, potrivit unor serii de norme concurente în final, presupun critica şi teoria literară?

În tot acest corolar, pare a fi mai degrabă vorba despre un joc continuu de termeni, care îşi atinge scopul de cele mai multe ori. În ceea ce priveşte primele două accepţiuni atribuite istoriei literare de către Nicolae Manolescu, trebuie sesizat faptul că este primul care nu doar teoretizează aceste criterii, ci şi le aplică în „Istoria” sa. Mult mai eficient ni se pare însă peroratio-ul lui Manolescu din perspectiva „istoriei critice”, înţeleasă ca o critică a criticii.

Tot un joc terminologic am realizat şi noi în titlul pe care l-am oferit acestei lucrări. Prin faptul că am numit Istoria lui Nicolae Manolescu o, de fapt, istorie metacritică, nu am vrut decât să marcăm mult mai clar înţelesul atribuit de critic unei istorii literare. Problematica asupra căreia ne vom orienta atenţia şi pentru care vom încerca să găsim un răspuns valabil vizează în ce măsură o istorie de literatură trebuie să performeze şi o „critică a criticii” şi care sunt avantajele acesteia în raport cu o istorie tradiţională care se orientează către bio-bibliografism şi judecată critică exclusiv proprie.

Mai întâi, trebuie să facem câteva precizări. Pentru Nicolae Manolescu, procesul scrierii unei istorii a literaturii implică două lucruri fundamentale: primul se identifică sub aspectul acţiunii critice – interpretarea textelor, analiza meticuloasă a acestora printr-o prismă proprie, iar al doilea ar fi orientarea atenţiei către exegezele anterioare ale operelor în cauză. Aşa cum însuşi mărturiseşte, Manolescu acordă importanţă semnificativă părerilor critice anterioare şi susţine cu tărie a fi un cititor care continuă a crede, în pofida agresiunilor din toate părţile, în ideea naivă că operele artistice se cuvin citite (şi recitite) înainte de orice pentru arta lor şi că, vorba lui Gadamer, ele conţin expresia unui adevăr inaccesibil pe orice altă cale; şi că o istorie a literaturii nu poate fi, în definitiv, altceva decât expresia îndelungă şi meticuloasă a unui gust[5]. În acest punct criticul român se disociază de părerea lui Northrop Frye, pentru care „studiul literaturii nu poate fi în nici un caz bazat pe judecăţi de valoare”, cu alte cuvinte teoria şi critica literaturii nu presupun judecăţi de valoare. Or, este limpede că Frye se înşela. Literatura este un produs al subiectivităţii autorului, care printr-un act de semi-gratuitate se adresează acelei părţi sensibile a cititorului ce declanşează o serie de emoţii, având ca rezultat katharsisul despre care vorbea Aristotel. Sigur, ar spune Frye, dar emoţia este de natură subiectivă, iar atunci şi judecata de valoare a cititorului poartă aceiaşi germeni. Aserţiune, de altfel, adevărată până la un punct. Aşa cum explică şi Manolescu, studiul literaturii nu trebuie să presupună exprimarea unei singure opinii critice; mai degrabă, trebuie să însumeze absolut toate opiniile emise de-a lungul timpului asupra operei respective şi, astfel, o multitudine de judecăţi de valoare subiective strânse la un loc capătă, fără îndoială, caracter de obiectivitate, sustrăgându-se oricărui factor de natură arbitrară: natura acestei judecăţi care, fiind subiectivă, hic et nunc, nu se naşte din neantul capriciului momentan, ci vine de la capătul unui lung proces de aprecieri: altfel spus, istoria judecăţilor de gust garantează judecata de gust în istoria literară.

Totodată, dacă pentru Jauss „istoricitatea literaturii se manifestă tocmai la intersecţia dintre diacronie şi sincronie”, literatura fiind istorică în trei accepţii: ca relaţie cu procesul istoric general, ca receptare a operelor într-un interval temporal anumit (diacronic) şi ca sistem contextual la un moment dat (sincronic) – apud N. Manolescu[6], parafrazându-l putem susţine că istoria literaturii este în orice moment critică sub aceleaşi aspecte:

a) presupune o interpretare a literaturii la nivel istoric general prin situarea operei în contextul apariţiei şi explicarea acestuia raportându-ne la o serie de factori socio-culturali şi, mai ales, literari, dar şi la viziunea asupra fenomenului în momentul actual;

b) presupune redarea interpretărilor la nivel diacronic, accentuându-se importanţa pe care o ocupă la nivelul canonului;

c) presupune redarea interpretărilor la nivel sincronic, prin studierea articolelor scrise în momentul apariţiei cărţii.

Metacritica („critica criticii”) se accentuează abia în ultimele două situaţii, deşi putem vorbi despre o metacritică şi atunci când ne referim la prima accepţiune, fiindcă interpretarea unui moment literar din perspectivă actuală presupune, la rândul ei, o fermă trecere în revistă a semnificaţiilor pe care fenomenul cu pricina le posedă deja.

Din acestă perspectivă, un capitol interesant din Istorie… care, pe bună dreptate, reţine atenţia noastră fie şi numai prin diferenţele de perspectivă pe care Nicolae Manolescu le aduce în prim-plan, este cel dedicat lui Costache Negruzzi. Despre acesta s-au scris studii considerabile până în momentul de faţă, dar niciunul dintre ele nu concordă cu viziunea critică a lui Manolescu. Atunci când este adus în discuţie numele lui Negruzzi, el este asociat cel mai adesea, dacă nu tot timpul, cu nuvela de factură istorică Alexandru Lăpuşneanul pe care G. Călinescu însuşi o comparase în monumentala sa „Istorie a literaturii române” cu faimoasa piesă shakespeariană Hamlet. Însă, Nicolae Manolescu nu se arată la fel de entuziasmat. Pentru el, Lăpuşneanul e, mai degrabă, o proză convenţională, „cât se poate de tipic romantică”[7], lipsită de substanţialitatea şi subtilitatea din O alergare de cai. Cât se poate de adevărată observaţia. Însă, poate că în anumite momente Nicolae Manolescu se dovedeşte cam radical şi anume atunci când declară ironic că Alexandru Lăpuşneanul „îşi are locul meritat în manualele şcolare”.

Totuşi, dacă ar fi să punem în balans cele două scrieri ale lui Negruzzi, este foarte adevărat faptul că O alergare de cai ar ocupa detaşat prima poziţie în ceea ce priveşte calitatea artistică. Aşa cum observă şi Manolescu, Lăpuşneanul este un soi de proză în care autorul se complace în convenţionalismul epocii. Nu e un adevărat creator ca în O alergare de cai unde nu ezită să pună în scenă o serie de tertipuri naratoriale, de la tehnica contrapunctului până la intertextualitate.

Combătându-l, astfel, pe Tudor Vianu care afirmase în Arta prozatorilor români că „ceea ce izbuteşte în chip uimitor Negruzzi în Alexandru Lăpuşneanul este desăvârşita eliminare a propriei sale imagini din povestirea pe care o întreprinde”[8], Manolescu aduce trei argumente majore pentru a ilustra subiectivismul naratorului. Pe de o parte, se află vocabularul din nuvelă în care sunt regăsite cuvinte inexistente pe vremea domniei lui Lăpuşneanu. Pe de altă parte, sunt comentariile „constând în aprecierea unor gesturi sau cuvinte ale comportării eroilor”[9]. Iar, în fine, caracterul anticipativ al nuvelei este cel de-al treilea argument. Să le luăm însă pe rând: prezenţa cuvintelor din secolul al XIX-lea (cel al autorului) într-o nuvelă în care acţiunea este plasată cu trei veacuri mai devreme nu poate fi justificată decât printr-o scăpare tehnică a autorului, a cărei consecinţă imediată este, în mod cert, trădarea subiectivităţii. Oricât de stoici am vrea să fim în a crede că Alexandru Lăpuşneanul este o nuvelă prin excelenţă obiectivă, aşa cum preferă Tudor Vianu, acest fapt este imposibil. Apoi, orice comentariu, orice intervenţie a naratorului în discursul operei echivalează, fără doar şi poate, cu o scindare a acestuia prin penetrarea subiectivităţii. Exemplele sunt destule în acest sens şi le inventariază Manolescu însuşi: „a-şi dezveli urâtul caracter”, „deşănţată cuvântare” ori chiar remarca în ceea ce priveşte vestimentaţia doamnei Ruxanda: „îmbrăcată cu toată pompa cuvenită unei soţii, fiice şi surori de domn”.

Negruzzi trădează, însă, şi un caracter anticipativ în nuvela sa. Cunoscând încă din incipit temperamentul domnitorului, cititorul nu se va aştepta nicio clipă ca duplicitarul Moţoc să fie răsplătit cu milă pentru falsa lui loialitate. Naratorul îşi trădează implicarea în text chiar şi prin mottourile pe care le plasează la început de capitol. Dincolo de caracterul lor rezumativ şi apoftegmatic, acestea au şi un sens pronunţat de anticipare a diegezei, punând în evidenţă trăsături ale personajelor, dar, în special, prefigurând momente cheie din operă.

De asemenea, se ştie că nici E. Lovinescu în monografia pe care i-o face lui Negruzzi şi nici G. Călinescu în „Istoria” sa nu acordă o importanţă semnificativă prozei O alergare de cai, primul văzând-o ca „prea complicată pentru a fi o simplă nuvelă şi prea mică pentru a fi roman”[10], neavând „o unitate interioară, ci numai unitatea locului şi a decorului”[11], iar al doilea apreciind doar calitatea tablourilor de epocă, prin prezentarea eroilor „în chipul cel mai cromatic”[12]. Nicolae Manolescu se dezice de aceste interpretări şi va consacra prozei în cauză un spaţiu egal cu cel pe care îl acordă Lovinescu şi Călinescu împreună. Pentru Manolescu, valoarea inestimabilă a acestei proze, care depăşeşte bariera stabilită la nivel artistic de Alexandru Lăpuşneanul, provine tocmai din noutatea tehnică pe care Negruzzi o promovează: contrapunctul, intertextul, îmbinarea de stiluri. Cu alte cuvinte, tot ceea ce trece peste convenţionalismul epocii, peste tiparul romantic în care Negruzzi scria de obicei. În analiza pe care o face, Manolescu se dovedeşte comparatist, nu doar în sensul de „critică a criticii”, dar în faptul că se raportează mereu la întreaga literatura română, inventariind diversele tehnici, decoruri, toposuri etc. şi momentele lor de apariţie în cvarii creaţii. Astfel, mondenul şi perspectiva dublă ale lui Camil Petrescu sunt prefigurate tocmai de această proză puţin comentată şi apreciată a acestui autor romantic în esenţă.

Nu este, însă, acesta singurul moment în care opinia lui Manolescu se disociază de cele anterioare. Încă din primele pagini ale studiului, criticul combate ierarhizarea făcută de Lovinescu (nuvelă romantică – melodramă, nuvelă istorică) în cadrul operei lui C. Negruzzi, susţinând că cele două nu pot fi separate, de vreme ce sunt parte din specificul epocii Biedermeier, al cărei reprezentant este Negruzzi însuşi.

În ce măsură are Nicolae Manolescu dreptate? În capitolul What Makes an Interpretation Acceptable? din cartea sa Is There a Text in This Class?[13], Stanley Fish susţine că orice interpretare este valabilă atât timp cât aceasta se află în relaţie cu un punct de vedere deja exprimat şi, implicit, atât timp cât noua interpretare aduce un surplus considerabil operei în sine. Raportându-ne, însă, la subiectul pe care îl avem în vedere, acesta este şi sensul pe care Nicolae Manolescu îl atribuie unei istorii critice, din perspectivă metacritică. Istoricul critic îşi sprijină opiniile pe aserţiuni deja emise în studii şi/sau istorii literare, formulând un nou punct de vedere conex sau, de multe ori, diferit. Criteriile pe care Fish le menţionează, via Stephen Booth, în ceea ce priveşte validitatea unei (noi) interpretări sunt: a) criticul trebuie să găsească o fisură în interpretările anterioare şi să se ocupe de aceasta; b) ceea ce se va obţine constituie o interpretare mult mai eficientă a lucrării; c) rezultatul va lua forma replasării operei în ierarhia literară. După cum se observă, Manolescu se încadrează perfect în această clasificare prin studiul asupra lui Negruzzi. El nu doar găseşte scăpări interpretative în ceea ce priveşte nuvelistica lui Negruzzi, ci le remediază, ducând la o reapreciere considerabilă a operei nuvelistului romantic, prin surclasarea Alergării de cai. Până la urmă, nici canonul nu este şi nu trebuie să fie lipsit de proteism.

Chiar dacă Nicolae Manolescu declară modest la finalul „Introducerii” că Istoria critică… nu

e una totalmente originală, capitolul pe care l-am tratat anterior ne dezvăluie tocmai contrariul. Şi cât de original e! Pare aproape imposibil să nu te întrebi în ce stadiu s-ar fi aflat acum receptarea nuvelisticii lui Negruzzi dacă nu ar fi existat această interesantă perspectivă manolesciană. În ceea ce priveşte originalitatea sau validitatea unui demers, tot Stanley Fish aminteşte că o opinie critică trebuie să survină în urma alteia, pentru că acesta este sensul în care operează un critic: el este obligat de conjunctură să se disocieze de opiniile deja existente – „that is, it is only because something has already been said that he can now say something different”[14]. Iar pentru Nicolae Manolescu faptul că întrebuinţează „critica criticii” contribuie la originalitatea sa, în sensul că aceasta constituie mijlocul prin care nu doar se raportează la aserţiuni critice deja formulate, ci îşi creează cadrul propice lansării unei opinii proprii care să le contrazică pe celelalte.

De aceea, două sunt concluziile care ar trebui trase. Prima se referă la inovaţia teoretică şi practică pe care Nicolae Manolescu o instituie în literatura română prin critica criticii, căci este cât se poate de limpede că nu poţi să faci istorie literară fără a fi un critic al criticilor – acesta este singurul mod prin care permisul de critic literar, în accepţiunea dată şi de Fish, ţi se poate emite; orice critic trebuie să fie nu doar critic al operei ca produs artistic, ci şi critic al celor care o interpretează. Iar a doua, în egală măsură de importantă, vizează originalitatea lui Nicolae Manolescu, pusă în evidenţă prin comparatisme veritabile şi prin reinterpretări cel puţin la fel de interesante, mijlocite de critica criticii. Originalitatea survine tocmai în momentul în care exprimăm opinia critică raportându-ne la ideile deja existente pe marginea textului respectiv. Toate acestea pentru că aşa cum aceeaşi operă este citită succesiv de-a lungul secolelor, este absolut vital să punem în ramă toate impresiile emise asupra sa, adăugându-le un aport critic personal în acelaşi timp.

Bibliografie selectivă:

1. ***, Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti (1935-1951), ediţie îngrijită, cu prefaţă, note şi indice de Al. Rosetti, cu o postfaţă de Vasile Nicolescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977;
2. Călinescu, G.., Istoria literaturii române de origini până în prezent, Bucureşti: Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941;
3. Fish, Stanley, Is There a Text in This Class?, Harvard University Press, USA, 1980;
4. Lovinescu E., Opere III, ediţie îngrijită de Maria Simionescu şi Alexandru George, studiu introductiv şi note de Alexandru George, Bucureşti: Editura Minerva, 1984;
5. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, vol. 1, ediţie revizuită, Braşov: Editura Aula, 2002;
6. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, postfaţă şi bibliografie de Al. Hanţă, Bucureşti: Editura Minerva, 1988.

---

* Pentru acest studiu am folosit ediţia: Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. 1, ediţie revizuită, Braşov: Editura Aula, 2002;

*Terminologia este recurentă şi într-o scrisoare pe care G. Călinescu o adresează lui Al. Rosetti la 23 octombrie 1936: „Te previn că, fără să vreau să cad în exagerări, doresc să fac o Istorie critică a literaturii române, în care fiecare studiu să fie o monografie esauriente, cu biografie fie ca V[iaţa] l[ui] Em[inescu], când e cazul, cu critică estetică a operei şi critică istorică. Vom vorbi despre asta personal”, în Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti (1935-1951), ediţie îngrijită, cu prefaţă, note şi indice de Al. Rosetti, cu o postfaţă de Vasile Nicolescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977, p. 44

[1] Nicolae Manolescu, ed. cit., p. 11;

[2] Nicolae Manolescu, ed. cit., p. 22;

[3] Nicolae Manolescu, ed. cit., p. 25

[4] Nicolae Manolescu, ed.cit., p. 18;

[5] Nicolae Manolescu, ed. cit., p. 25

[6] p. 17

[7] Nicolae Manolecu, ed. cit., p. 252;

[8] Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, postfaţă şi bibliografie de Al. Hanţă, Bucureşti: Editura Minerva, 1988, p. 42;

[9] Nicolae Manolecu, ed. cit., p. 253

[10] E. Lovinescu, Opere III, ediţie îngrijită de Maria Simionescu şi Alexandru George, studiu introductiv şi note de Alexandru George, Bucureşti: Editura Minerva, 1984, p. 256;

[11] E. Lovinescu, op. cit., p. 257;

[12] G. Călinescu, Istoria literaturii române de origini până în prezent, Bucureşti: Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 203

[13] Stanley Fish, Is There a Text in This Class?, Harvard University Press, USA, 1980

[14] „Şi anume, criticul poate spune ceva diferit în acel moment doar pentru că există ceva spus deja” (tr. n.) – p. 350

Inca un anunt

Programul “Orizonturi Deschise” isi propune sa sustina 100 de absolventi care doresc sa isi desavarseasca formatia intelectuala printr-un program de master sau doctorat la o universitate straina de prestigiu. Asadar, studentii care au fost acceptati de o astfel de universitate sunt eligibili pentru un grant de pana la 15,000 USD pe an pe intreaga durata a formatiei urmate. Data limita pentru depunera dosarelor este 15 iunie 2008, iar bursele sunt acordate incepand cu anul universitar 2008-2009. Pentru informatii complete va rugam sa accesati http://www.fundatiadinupatriciu.ro/?article=39.

Termen limita:
2008-03-31 00:00

Anunt

Am primit anuntul asta pe mail. Il postez aici, asa cum l-am primit, in cazul in care cineva e interesat.

ANUNŢ

CONCURS NAŢIONAL DE POEZIE

Primăria Municipală Gherla şi Casa Municipală de Cultură Gherla, în colaborare cu Mănăstirea Nicula, organizează CONCURSUL NAŢIONAL DE POEZIE “ProVERS”, ed. a II-a, mai 2008. Concursul se va desfăşura pe două secţiuni:

I. Volum de debut: scriitorii care au debutat în volum, la orice editură naţională sau internaţională (condiţie unică - ISBN), pot trimite, într-un plic A4, volumul de debut, în 4 exemplare, căruia îi vor ataşa un CV. Va exista un singur premiu naţional. Volumele necâştigătorilor vor fi expediate: BCU Cluj-Napoca 1 ex., Bibliotecii Facultăţii de Litere a UBB Cluj-Napoca 1 ex., juriu 2 ex. /

II. Grupaj de poezie în manuscris: tinerii poeţi, cu vârsta maximă de 30 de ani, nedebutanţi în volum şi (implicit) nemembri ai USR, pot trimite, până la data de 1.IV.2008, minim 7 şi maxim 10 texte poetice, tehnoredactate faţă-verso, în 5 exemplare, la 1 rând, font Times New Roman, dimensiune 12. Într-un plic format A4 se introduce grupajul de poeme; pe prima pagină a grupajului este scris un motto; în acelaşi plic A4 se introduce un plic mic, închis, cu acelaşi motto scris pe verso; înăuntrul plicului concurentul va pune un CV care va cuprinde: a. motto-ul pus pe plicul mic şi pe grupajul de poezii; b. nume/prenume; c. dată/loc de naştere; d. studii, premii/distincţii/activitate culturale/literare; e. un crez poetic de maxim 10 rânduri; f. o fotografie tip buletin.

Adresa la care vor fi trimise lucrările este Casa Municipală de Cultură Gherla, P-ţa Libertăţii, nr. 1-2, mun. Gherla, jud. Cluj, cu menţiunea „Pentru Concursul de Poezie ProVERS – volum de debut” sau “Pentru Concursul de Poezie ProVERS – grupaj de poezie”. Grupajul de poeme poate fi trimis şi pe adresa concursulprovers@yahoo.com. În acest caz se ataşează mesajului şi CV-ul. /

Juriul: 4 persoane - scriitori şi critici literari de marcă! Juriul va fi anunţat la 1 aprilie 2008.

Festivitatea de premiere va avea loc în cadrul ÎNTÂLNIRILOR DE LA NICULA, ed. a III-a, mai 2008. Premii: Premiul naţional ProVERS pentru volum de debut: 1000 RON; Premiile pentru grupaje de poezie: Marele Premiu – 700 RON, Premiul I – 500 RON, Premiul II – 400 RON, Premiul III – 300 RON, Menţiune I – 200 RON. Vor fi acordate premii suplimentare, acordate de instituţiile culturale clujene, de publicaţii şi edituri şi de persoane fizice: cărţi, abonamente, publicaţii, bani. Drumul, cazarea şi masa vor fi asigurate de către organizatori.

*Contact:

Luigi MUREŞANU – 0742699745 / luigi.muresanu@yahoo.com

concursulprovers@yahoo.com / www.concursulprovers.ro

Literatura romana la Viena

Pe 20 ianuarie, la ICR Viena, a fost organizata o lectura publica din literatura romana feminina, in cadrul proiectului Matinee&Brunch, desfasurat in colaborare cu Editura Polirom.

Mircea Cartarescu a deschis, insa, evenimentul cu o lectura din De ce iubim femeile.

Scriitoarele invitate sa citeasca: Doina Ruşti, Gabriela Adameşteanu, Simona Popescu, Ana Maria Sandu, Ruxandra Cesereanu, Florina Ilis, Maria Manolescu, Cecilia Ştefănescu, Gabriela Gavril.

Informatii gasiti si aici.