Prietenie

Celor care ştiu să preţuiască

cu adevărat prieteniile.

Lumea îl ştie ca fiind un băiat bun, la locul lui, lipsit de prejudecăţi. De obicei, poartă haine convenţionale, care par uneori cam demodate, are părul tuns scurt, aproape chel, de parcă i-ar fi dat drumul de la închisoare nu de mult timp.

E brunet, cu ochi negri, ce i se adâncesc în orbite atunci când e supărat, iar nasul coroiat îl face adesea amuzant. Are douăzeci şi nouă de ani şi nu munceşte în prezent. S-a lăsat de vechea lui slujbă de la fast-food, unde punea zilnic cartofi şi maioneză pe chiflele de kebab, încălzite la microunde-le bătut de vreme, negru, plin de praf, de-ţi e silă să te apropii de el. Salariul era mizerabil, iar stresul pe măsură. Aşa că a renunţat. Dar nu înainte de a fi împins de la spate. Întotdeauna aşteaptă sfatul prietenilor şi confirmarea că ceea ce vrea să facă e cea mai bună soluţie. Dar uneori devine dezamăgit, atunci când nu-l susţine nimeni, şi are impresia că e pus la zid, cu mâinile prinse în cătuşe, aşteptând ca un glonţ să-i sfredelească în orice moment capul, să se prăbuşească la picioarele călăului brusc, molatic, ca o legumă căzută la pământ în lumina puternică a soarelui.

Acum stă în patul său, moale, confortabil, cel mai bun din tot apartamentul. Se uită la pereţi, purtând doar un maiou alb, de bumbac şi nişte pantaloni dintr-ăştia cu care umblă tot prostul: un trening cu capse pe lateral, la picioare. Din când în când, aprinde televizorul, butonează zeci de minute telecomanda epuizată şi nu găseşte niciodată ceva care să-i convină. Se mai uită şi pe la telenovele ca ţaţele de toată ziua, care bârfesc, la o cafea de doi bani, contrafăcută, adusă din import, pe vecinii care nu ştiu cum să-şi mai stăpânească copiii mici sau cum să-şi mai împartă atribuţiile prin casă.

Când iese din apartament, trebuie să coboare cinci etaje. Liftul nu funcţionează de câţiva ani, iar administratorul e aproape de negăsit pe timpul zilei. Dar Achim s-a obişnuit deja, ca să nu mai vorbim de faptul că a tras de fiare vreo doi ani pe la un club de fitness din oraş. Abonamentul i l-a plătit un vechi prieten, Mihnea, care era mai mult un amic de ocazie, dar atunci când ai neapărat nevoie, renunţi chiar şi la demnitate. Acum, magnificul prieten nu mai e. A plecat de un an. Poate chiar mai bine de un an. Şi-a luat iubita, a cumpărat două bilete pentru Franţa şi au rămas acolo. Foarte puţini mai ştiu ceva de ei acum. Cel puţin Achim nu a mai primit nicio veste de la el. Iar adevărul e că nici măcar nu aşteaptă una, nu-l interesează deloc, pe ai lui nu-i cunoaşte, şi se consideră lipsit de obligaţii faţă de amicul său.

Dar îi simte lipsa din când în când. De fapt, duce dorul după clubul de fitness, fiindcă fetele nu-şi mai întorc atât de des capul spre el, de când burta a început să-i crească, iar muşchii pectorali să i se adâncească la loc, ca nişte feţe plouate.

Chiar şi ai lui s-au săturat să-l vadă posomorât, fără slujbă şi încă locuind în aceeaşi casă cu ei. Sunt nişte oameni modeşti care nu tânjesc la ceea ce nu-şi pot permite, se mulţumesc cu ceea ce au, dragoste, încredere şi fericire. Nu vor mai mult. Poate doar ca Achim să-i lase să-şi trăiască în pace, fără griji prea multe, cele câteva decenii ce le-au mai rămas din viaţă. Dar chiar şi ei par să ştie că e o speranţă iluzorie. Îl vor avea pe cap pe fiul lor toată viaţa, cu bune şi cu rele, cu certuri, cu scârţâit de pat, cu fete aduse noaptea târziu pe la ei în casă, atunci când toţi ceilalţi din bloc dorm şi nimeni nu-l observă strecurându-se hoţeşte în apartament. Trebuie să se obişnuiască, nu au de ales, le e milă să-l dea afară.

Dar să vă spun ce s-a întâmplat într-o zi de aprilie, acum nu demult, când nici măcar Achim nu mai credea în minuni dumnezeieşti.

Era, ca de obicei, în pat, holbându-se la tavan fără un motiv anume. Nu se gândea la nimic, ci pierdea doar timpul de dragul de a face orice, nu conta ce era.

Nu mai era nimeni acasă. Mama lui era plecată la o vecină, făceau împreună o prăjitură, pe care o mâncau doar ele, dar mai invitau între timp şi alte prietene, iar tatăl său muncea necontenit ca brutar la una dintre firmele ce se aflau în oraş. Nu câştiga extrem de mult, dar cineva trebuia să se ocupe şi de partea financiară. În plus, banii nu aveau să cadă din cer.

Achim mai avea puţin şi adormea când telefonul demodat, cu roată de care trebuie să învârţi la nesfârşit până ţi se formează numărul, sună puternic în ritm de ring-ring enervant, care te zgârie pe creier. Se ridică din pat cu mare greutate, se dezmetici puţin, îşi luă în picioare papucii de casă verzi şi răspunse monoton la telefon.

-Bună, mon cher, ce mai faci? se auzi o voce plină de vlagă, puţin familiară, de la celălalt capăt al liniei telefonice.

Nu-l recunoscu pe Mihnea la început. Oricum, mereu i se pare că fiecare voce se aude la fel, deformată, straniu şi cu un ecou înspăimântător.

Se prefăcu interesat de telefon, deşi mai avea puţin şi adormea cu receptorul în mână, în timp ce Mihnea, entuziasmat ca un copil mic, îi povestea cum e viaţa prin Franţa, cât de fain e Parisul, trebe să vii şi tu neapărat să vezi, unde munceşte – într-o clădire mare de zece etaje, ca economist.

-Da’ chiar, ce zici, nu vrei să vii şi tu pe aici? Poate-ţi găsim şi ţie ceva de lucru, franceza o ştii cât de cât, şi cu una-cu două te-aranjăm şi pe tine.

Achim oftă puţin, îşi trase sufletul, deşi era sigur de răspunsul său, care îi ieşi puternic, într-o voce ridicată şi entuziasmată:

-Da, când?

-Când vrei! îi replică Mihnea bucuros că îl convinsese.

-Cât mai curând să fie…

-Ok, atunci te sun eu în două săptămâni şi îţi spun când ajung actele.

-Bine.

Convorbirea se întrerupse imediat după ce apucă să-şi salute amicul, iar Achim rămase cu receptorul, de albastru deschis, un fel de turquoise, în mână, suspendat, privind într-un orizont nesperat. Îi treceau prin minte tot felul de lucruri, unele mai îndrăzneţe, altele serioase, şi numai gândul că urma să plece în curând din ţară îl făcea să salte de bucurie, părul de pe braţe zburlindu-i-se fericit, căzând alene, în ritmuri de baladă.

Anunţă pe toată lumea de norocul ce dăduse peste el, aşa ca din senin, ai lui erau nespus de bucuroşi, avea să le plece fiul, iar ei aveau să rămână în sfârşit singuri în modestul apartament în care convieţuiseră mai bine de treizeci de ani.

Telefonul de la Mihnea nu ezită să sosească. Era seară, în jurul orei 20.00, nimeni nu dormea în casă, toţi trei priveau la televizorul din sufragerie, Achim întins în pat, iar cei doi părinţi şezând pe scaunele improvizate din lemn de stejar nefinisat, care degaja un parfum de pădure virgină.

Vocea prietenului suna puţin altfel, nu mai era entuziasmat, ci devenise din nou acelaşi om destul de serios, care tratează cu maturitate evenimentele importante.

-Peste două zile îţi trimit invitaţia. Vezi că trebuie tradusă şi legalizată. Să ai toate actele, că altfel nu-ţi dau voie la graniţă să pleci din ţară. Nu uita de asigurare şi de paşaport!

Fusese o conversaţie scurtă, Achim nu apucase să spună decât un amărât de Bine!, căci Mihnea închise repede telefonul. Vorbea într-o suflare, era tare grăbit, parcă voia să prindă vreun tren, iar la sfârşit, îi spuse, cu vocea coborâtă la un semiton, că avea să-l mai sune peste câteva zile.

În aproape o lună de la ultimul apel telefonic, nu foarte mult diferit de precedentul, totul era pregătit. Achim îşi definitiva bagajele, urmărea să vadă dacă îşi luase totul, bluza mulată, tricoul verde neimprimat, jeanşii de punkist şi, extrem de important, ochelarii de soare, negri, alungiţi, ce se pliau pe construcţia capului. Actele erau toate puse la punct, avea invitaţia în original şi tradusă, cu legalizare, paşaportul, asigurarea medicală, biletul cumpărat la o firmă de autocare şi vreo 200 de euro, atât cât apucase să economisească miraculos din salariul ultimului său serviciu.

Dar, cu o zi înainte de plecare, dezastrul se abătu asupra sa. Era în oraş, se plimba prin parcuri, când primi un telefon neliniştitor pe mobil de la tatăl său. Era la spitalul municipal, maică-sa tocmai făcuse un infarct, era bolnavă de câţiva ani cu inima. Doctorii nu se aşteptau la asta, părea un ghinion desăvârşit, căci starea ei era gravă şi niciun specialist nu-i mai acorda mari şanse de supravieţuire.

Toate planurile fuseseră distruse dintr-odată, destinul lui Achim lua o nouă întorsătură, plângea pe la colţurile de stradă, se holba la oameni, iar pe unii îi străfulgera doar din priviri. Nu mai putea să plece curând în Franţa, să-şi facă de cap pe acolo în te-miri-ce club deocheat, poate să-şi găsească şi un serviciu stabil şi să lase în urmă viaţa mizerabilă din România, în care nu văd decât o adunătură de nori puternic cenuşii.

Maică-sa muri după vreo şase zile. Puţini se aşteptau să mai trăiască, dar, cu toate astea, în fiecare mai exista speranţa vieţii. Soţul ei izbucni într-un plânset asurzitor, ce răsună pe întregul hol de la pavilionul întâi al spitalului, atunci când medicul ieşi din salon, abătut, cu o faţă prelungă, şi rosti trist, fără tragere de inimă, vestea dureroasă.

Nu foarte bătrâna mamă era schimbată acum. Achim o privea cu teamă din pragul uşii salonului, speriat de transformarea bruscă ce apăru ca peste noapte. Era slută, cu un chip alungit, cu ochi mijiţi, ascunşi de nişte pleoape stafidite, iar pielea parcă i se aduna fără voie într-un singur loc. Nu mai era aceeaşi femeie cu trăsături fine, catifelate, puternic feminine; moartea o transformase definitiv într-o fiinţă de speriat.

Cortegiul funerar, nu foarte numeros, probabil erau în jur de cincizeci de persoane, porni către cimitirul de la periferia oraşului, într-o zi de vineri, cu soare ascuns uneori în spatele unor nori, şi fiecare persoană se răsfrângea apoi treptat, în plânset de regret, de teamă şi de iubire mistuită.

Achim şi tatăl său plecară acasă de la cimitir abia după trei ore de când înmormântarea se sfârşise. Erau aşezaţi amândoi de jur împrejurul mormântului, o movilă de pământ, ornată de coroane funerare ca ultim adio adresat unei persoane dragi. Nu-şi ziseră niciun cuvânt în tot acel timp, priveau doar crucea din lemn, aşteptând parcă ceva. Nici ei nu ştiau ce…

Mihnea îl sunase între timp, îşi făcea griji de ce nu apare la data stabilită, iar când primise vestea, telefonul îi alunecă din mână, căzând pe podea cu putere, răsunându-i iritant în ureche vecinului de la etajul inferior, care nu ezită să-l înjure şi să lovească plafonul camerei sale cu o coadă de mătură.

Tragedia lui Achim nu se terminase la cimitir, aşa cum îşi imagina el. Venind spre casă de la magazin, într-o zi însorită, după vreo câteva săptămâni de când murise mama lui, o săgetare puternică şi pesimistă îi străpunse corpul. Nu ştia ce putea să însemne şi ignoră sentimentul.

Ajuns acasă, deschise uşa apartamentului, ţinând în mâna stângă plasa cu cumpărăturile, păşi către bucătărie, iar înăuntru, într-o baltă de sânge proaspăt, îşi găsi tatăl cu un cuţit înfipt în abdomen. Ochii bulbucaţi şi chipul de stafie îi indicau clar că îşi pierduse şi ultimul părinte. Chemă poliţia şi ambulanţa, veniseră şi medicii legişti, care au concluzionat imediat că bărbatul se sinucisese.

Pentru înmormântare, mult mai săracă de această dată, fusese nevoie să apeleze la rude mai multe, care în cele din urmă, cu nu prea multă tragere de inimă, acceptaseră să-l ajute.

După câteva zile de la moartea tatălui său, Achim zăcea în continuare în patul moale din camera sa, fără sursă de venit, oricât de insignifiantă, gândindu-se la viaţă şi la el, la ceea ce a fost, la ceea ce este şi la ceea ce va fi. Se simţea singur, aşa cum fusese aproape întotdeauna, fără prea mulţi prieteni, dar adesea liniştit; iar uneori, îşi mai făcea de cap prin cluburi, distrându-se lasciv alături de dansatoarele exotice.

Mai târziu, începu să se gândească la Mihnea şi la amiciţia lor, aşa cum o privea pe atunci şi aşa cum ar fi fost normal să o facă. Iar în acel moment, realiză brusc că Mihnea era prietenul său adevărat, că el era stâlpul succesului, al banilor şi al asigurării unui trai mai bun.