J. M. Coetzee, Summertime (Hardcover), Harvill Secker: London, 2009, 266 p.

Pentru cei mai mulţi, Nobelul pentru Literatură nu mai este emblema unei certificări literare de necontestat. Odată cu premierea lui Doris Lessing şi a lui J. M. G. Le Clézio, Nobelul pentru Literatură a stârnit contestări şi dezbateri acerbe. E drept, atunci când o Elfriede Jelinek primeşte acest premiu, iar un Mario Vargas Llosa lipseşte din lista nobelizaţilor, scepticismul unora cu privire la criteriile de acordare a acestui, chiar şi-aşa, prestigios premiu pare a fi din ce în ce mai îndreptăţit. Dar decizia din 2003 de premiere a  sud-africanului J. M. Coetzee a fost una cât se poate de inspirată.

La noi, traducerea lui Coetzee a început foarte târziu, abia în 2005, cu „Waiting for the Barbarians”, iar până în prezent s-au tradus alte trei romane – „Disgrace”, „The Master of Petersburg” şi „Life & Times of Michael K”, din aproape o duzină, cât cuprinde CV-ul literar al acestui prozator first-class.

Însă, un caz aparte îl constituie chiar colecţia de memorii, începută în 1997 prin volumul „Boyhood” şi continuată prin „Youth” (2002) şi „Summertime” (2009). Spun asta pentru că primele două volume nu urmăresc convenţiile obişnuite ale acestui tip de scriere. Întâmplările sunt redate la persoana a III-a, dintr-o perspectivă obiectivă, Coetzee nefăcând niciodată referire la sine prin pronumele „eu/I”, ci folosind „el/he” în mod constant – de aici şi denumirea de fictionalised memoir cu care editorii i-au promovat aceste volume. Odată cu a treia carte, publicată în urmă cu două luni, Coetzee îşi regândeşte întreaga strategie narativă, introducând nişte elemente cât se poate de derutante.

Răposatul Coetzee

Deşi este livrat ca ultim volum, purtând chiar şi subtitlul celorlalte cărţi autobiografice – „Scenes from Provincial Life” – cititorul ar putea foarte bine contesta acest lucru după primele 14 pagini, unde aflăm că J. M. Coetzee nu are, de fapt, copii, acţiunea petrecându-se cândva în 1975. Or, din biografia deja cunoscută a scriitorului, se ştie foarte clar faptul că acesta s-a căsătorit în 1963 şi este tătal a doi copii: Nicolas (1966-1989) şi Gisela (n. 1968). Aşadar, de unde aceste inadvertenţe? Problema este, însă, mult mai complicată decât pare.

De fapt, cartea nu are un fir narativ cursiv, ci este o colecţie de interviuri – cinci la număr – încadrate în ramă de nişte însemnări din caietele personale ale scriitorului Coetzee. Interviurile sunt conduse de un biograf, Mr Vincent, care îşi propune să scrie o carte despre, surpriză, decedatul scriitor John Coetzee (aşa cum e numit personajul de-a lungul întregii cărţi şi pe care Vincent nu l-a cunoscut personal niciodată), o carte care să se concentreze pe anii 1972-1977, socotiţi ca punct de maturitate artistică a lui Coetzee. Procedeul prin care Vincent îşi alege metoda de studiu a vieţii scriitorului este cât se poate de simplu, dar nu neapărat şi eficient: date fiind condiţiile (id est moartea scriitorului) şi ignorând opera literară a lui Coetzee, el îşi propune ca, studiind caietele cu însemnări ale acestuia, să identifice persoanele importante din viaţa lui Coetzee la acel moment şi să le intervieveze pe cele încă în viaţă. Aşa ajunge la Julia, iubita sau mai curând amanta lui Coetzee la mijlocul anilor ’70, la verişoara Margot, aceeaşi cu Agnes din „Boyhood”, prima iubire a lui Coetzee; apoi la Adriana, o fostă balerină braziliancă emigrată în Africa de Sud, mama unei eleve eminente căreia John Coetzee îi preda ore private de limba engleză, şi la Martin şi Sophie, colegii de la Universitatea din Cape Town. Scepticismul faţă de metoda de studiu aleasă de biograf este manifestat doar de Martin, practic singurul interesat de viitorul cărţii pe care Vincent intenţionează să o publice. Îndoiala lui Martin faţă de eficienţa metodei biografului provine tocmai din faptul că toate femeile intervievate au fost implicate emoţional în viaţa lui Coetzee şi, astfel, viziunea pe care acestea ar oferi-o despre scriitor va fi una trunchiată: „Are you not inevitably going to come out with an account that is slanted toward the personal and the intimate at the expense of the man’s actual achievements as a writer? Will it amount to anything more than [...] women’s gossip? […] Because it is not in the nature of love affairs for the lovers to see each other whole and steady”.

Un scriitor „minor”

Martin intuieşte corect riscurile şi, pe bună dreptate, ce perspectivă ar putea oferi femeile din viaţa lui Coetzee decât una subiectivă, alimentată de eşecurile suferite în dragoste alături de scriitor? De aici şi imaginea nefastă despre Coetzee care rezultă din paginile cărţii: „he is sexless”, „[...] badly dressed, with badly cut hair and a beard when he shouldn’t have worn beard [...] he struck me at once, I can’t say why, as célibataire [...] not just unmarried but also not suited to marriage, like a man who has spent his life in priesthood and lost his manhood and become incompetent with women. [...] his comportment was not good […] he had not learned to hide his feelings, which is the first step toward civilized manners”, peste care se suprapun imperios frazele rostite de Julia: „he and his father [...] a widower and his celibate son, two incompetents, two of life’s failure”, „John really was a minor character”. Astfel, descrierile negative de mai sus pe care ni le furnizează Julia, Margot (cea mai candidă dintre toate) şi Adriana, imaginea tenebroasă spre care acestea îl împing pe Coetzee cel pasionat de muzica lui Schubert, în care vede o modalitate de a sublima iubirea „aşa cum pe vremuri chimiştii sublimau substanţele bazice” transformă „Summertime” într-un rechizitoriu etic şi social faţă de care „Coetzee” rămâne fără drept de apel. Însă, riscul în care cad mai mult sau mai puţin inconştient cele patru este de a vorbi mai mult despre ele, şi nu despre bărbatul cu care la un moment sau altul au avut o aventură (v. digresiunile Juliei despre soţul ei). Chiar şi-aşa, poveştile pe care ele le spun despre Coetzee – oricât de neadevărate şi îndoielnice ar fi – sunt mai dure decât orice cronică negativă pe care un critic ar fi putut-o scrie despre romanele prozatorului.

Totuşi, există în interviuri şi câteva aprecieri la adresa scrierilor lui Coetzee, care nu vin, aşa cum ne-am fi aşteptat, în contrabalansarea imaginii sociale negative creionate, ci contribuie la potenţarea minusurilor. Implicată şi ea emoţional, deşi nu ştim cât de mult („we had a liaison [...] it did not endure”), Sophie îi face, de asemenea, un review negativ: „his work lacks ambition. The control of the elements is too tight. [...] Too cool, too neat [...]Too easy. Too lacking in passion. That’s all”.

„We are all fictioneers”

La prima vedere toate aceste aprecieri la adresa lui Coetzee au un efect aproape la fel de periculos asupra cititorului, ridicând semne de întrebare nu atât asupra operei sale – cine a citit-o e conştient că afirmaţiile Sophiei sunt goale de adevăr –, cât asupra capacităţilor lui Coetzee de a se integra social. Dar, în fapt, toate aceste probleme sunt secundare. Ceea ce contează în primul rând este de ce Coetzee optează pentru o transpunere negativă a unei perioade din viaţa sa. Paradoxal, răspunsul şi esenţa întregii cărţi se regăsesc în afirmaţiile rostite tot de una dintre femeile intervievate, Sophie: „what if we are all fictioneers, as you call Coetzee? What if we all continually make up the stories of our lives?”. De fapt, toată cartea „Summertime” este ficţiune pură, iar cele câteva elemente de adevăr istoric (menţionarea romanului „Dusklands”, cartea de debut a lui J. M. Coetzee, aluzia la scrierea volumului „Diary of a Bad Year”, cu alte cuvinte, doar cele legate strict de operă) constituie prototipul pentru un soi de joc de make-believe, adevărul dintre pagini fiind mai degrabă un adevăr ficţional care duce la crearea unui univers paralel, ficţional la rândul său, în care J. M. Coetzee imaginează un alter-ego, pe John Coetzee. Astfel, biografia din „Summertime” nu este a lui Coetzee din adevărul istoric, palpabil pentru cititor, ci a lui Coetzee din adevărul ficţional, în spatele căruia Coetzee istoric ascunde un tip – tipul scriitorului cu toate implicaţiile sociale ale acestui statut, procedeul avându-şi rădăcinile în credinţa că ficţiunea este singurul mod de a vorbi al unui scriitor, iar detaliile despre viaţa privată (oricare ar fi ele) nu fac decât să satisfacă ritualic curiozităţiile de tabloid. Chiar şi Vincent poate fi interpretat ca un alter-ego naratorial, pentru că şi el ficţionalizează atunci când recompune narativ interviul cu verişoara lui Coetzee: „you are putting words of your own in my mouth” îi spune adesea Margot.

Scris inteligent, cu vervă, volumul „Summertime” este o ficţiune de cea mai bună calitate în care Coetzee concepe o alegorie sublimă a ideii că noi înşine suntem făuritorii propriilor vieţi, dându-şi, dacă mai era nevoie, încă o dată măsura talentului său literar de invidiat.

1)

2)

Excerpt:

Deşi este livrat ca ultimul volum, purtând chiar şi subtitlul celorlalte cărţi autobiografice – „Scenes from Provincial Life” – cititorul ar putea foarte bine contesta acest lucru după primele 14 pagini, unde aflăm că J. M. Coetzee nu are, de fapt, copii, acţiunea petrecându-se cândva în 1975. Or, din biografia deja cunoscută a scriitorului, se ştie foarte clar faptul că acesta s-a căsătorit în 1963 şi este tătal a doi copii: Nicolas (1966-1989) şi Gisela (n. 1968). Aşadar, de unde aceste inadvertenţe? Problema este, însă, mult mai complicată decât pare.

Detalii, aici.

Iata lista:

• A.S. Byatt – The Children’s Book;
• J. M. Coetzee – Summertime;
• Adam Foulds – The Quickening Maze;
• Hilary Mantel – Wolf Hall;
• Simon Mawer -  The Glass Room;
• Sarah Waters – The Little Stranger.

Detalii, aici.

13 la numar, acestia sunt:

• A.S. Byatt – The Children’s Book;
• J. M. Coetzee – Summertime;
• Adam Foulds – The Quickening Maze;
• Sarah Hall – How to paint a dead man;
• Samantha Harvey – The Wilderness;
• James Lever – Me Cheeta;
• Hilary Mantel – Wolf Hall;
• Ed O’Loughlin – Not Untrue & Not Unkind;
• Simon Mawer -  The Glass Room;
• James Scudamore – Heliopolis;
• Colm Toibin – Brooklyn;
• William Trevor – Love and Summer;
• Sarah Waters – The Little Stranger.

Pentru mai multe detalii, intrati aici.

• Eseu/Memorialistica;
• Poezie;
• Proza;
• Other.

Gasiti sondajul ca si data trecuta – sub widgetul RSS.

Astept sa votati pana la sfarsitul lunii august a.c.!

Va doresc tuturor un weekend prelungit frumos! A, si votare placuta maine la euro-parlamentare!

Chiar daca am stat numai vreo 8 ore la Alba-Iulia, mi-a placut  foarte mult, in special pentru ca organizatorii erau foarte atenti sa se respecte timpul alocat dezbaterilor si tuturor manifestarilor din program – ceea ce se intampla destul de rar la noi -  si pentru ca moderatorii s-au implicat extrem de activ in dezbateri, incercand sa-i provoace pe cat mai multi scriitori sa intervina in discutii.

Desigur, cele mai aprinse schimburi de opinii au fost la tema centrala: “De ce e bine/rau sa intri in USR?”. Bine, pe mine nu m-au lamurit nici unii, nici altii, nici aparatorii USR-ului (foarte putini, ce-i drept, iar acestia erau mai mult moderati in afirmatii), nici detractorii institutiei, care, din pacate, nu au reusit sa vina cu solutii viabile, astfel incat USR-ul sa devina o institutie adevarata – din punctul lor de vedere.

Pacat ca nu s-a putut trage nicio concluzie la final – in cadru oficial, desigur. Probabil ca la after party (aka masa de seara s.cl.) discutiile au continuat, dar eu nu le-am mai prins, pentru ca trebuia sa ajung la autobuzul care ma aducea inapoi la Sibiu. Si din cauza asta am ratat si intalnirea cu white noise.

All in all, a fost o editie reusita si, pe langa faptul ca am putut sa asist la niste dezbateri provocatoare, am avut prilejul sa ma intalnesc cu niste prieteni pe care nu-i mai vazusem de catva (destul de mult) timp si sa cunosc personal alti scriitori pe care nu-i stiam decat din citite sau auzite.

Felicitari echipei de organizare si, in special, lui un cristian!

Au mai scris despre colocviu: Rita Chirian, Octavian Soviany, Razvan Tupa, un cristian, Miruna Vlada, white noise.

Pentru poze si alte info, intrati pe blogul colocviului – aici.

N-au fost foarte multe voturi, dar destule pentru traficul acestui blog (12.683 hits in 2 ani si un pic). In total, 29 de voturi. Statistica arata in felul urmator:

Foarte multa – 12 voturi (41%);

Cateodata (o carte la 1-2 luni) – 12 voturi (41%)

Nu, nu ma intereseaza, citesc mai mult literatura universala – 3 voturi (10%)

Exista asa ceva?! – 2 voturi (7%)

Se pare ca am avut si egalitate la primele doua variante de raspuns Dar va las pe voi sa trageti concluziile. Eu spun doar ca sunt multumit de cum s-a votat.

Stay tuned, in curand o sa postez un nou sondaj!

Pana atunci, numai bine tuturor!

Editura Polirom vă invită marţi, 14 aprilie, la lansarea celui mai recent roman al Ceciliei Ştefănescu, Intrarea Soarelui. Evenimentul va avea loc la Librăria Humanitas din Sibiu, la ora 18.00. Vor prezenta cartea, alături de autoare, Veronica D. Niculescu, Dragoş Varga şi Alex Radu.

În aceeaşi zi, la ora 14.00, scriitoarea se va întîlni cu studenţii Facultăţii de Litere şi Arte a Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu (Sala 55). Întîlnirea va fi prilejuită de o discuţie pe tema „Iubirea în literatura română actuală”, moderată de Dragoş Varga.

Cecilia Ştefănescu este autoarea romanului Legături bolnăvicioase, ecranizat, în regia lui Tudor Giurgiu, după un scenariu semnat de autoare şi selecţionat în secţiunea „Panorama” a Festivalului de Film de la Berlin.

„E posibil ca toată liniştea, cuminţenia şi tihna de acum să fie înlocuite într-o fracţiune de groază şi desfrîu şi tulburare? E posibil să visezi şi, sculîndu-te într-o dimineaţă, scăldată de soare şi plină de promisiuni, tot ce ai înţeles şi ai trăit pînă atunci să dispară? M-am gîndit că e momentul să transform neîntreruptele confesiuni autobiografice de care e plină literatura azi în fabulaţii despre ce ar fi fost viaţa unui personaj care ar fi putut, la fel de bine, să-mi poarte sau să-ţi poarte numele. M-am gîndit să scriu despre toate acele lucruri despre care literatura contemporană nu mai are poftă să vorbească pentru că pare sastisită. Pe care le-a băgat sub preşul istoriei şi pe care le ignoră, cu o conştienţă superioară. E un pariu pe care îl fac cu modele şi cu propriile mele prejudecăţi. Fără îndoială, un roman de dragoste, în care am topit puţina dragoste din literatura română.” (Cecilia Ştefănescu)

Cecilia Ştefănescu s-a născut în 1975 la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti şi masterul de teoria literaturii şi literatură comparată din cadrul aceleiaşi facultăţi. A publicat în volumele colective Ferestre 98 (1998) şi Tescani 40238 (2000). Debutează editorial cu volumul Legături bolnăvicioase (ediţia I, Paralela 45, 2002; ediţia a II-a, Polirom, 2005, 2006). Romanul a apărut la Ed. Phebus în 2006, traducere în limba franceză de Laure Hinckel, sub titlul Liaisons morbides. De asemenea, Legături bolnavicioase a fost ecranizat, în regia lui Tudor Giurgiu, pe un scenariu semnat de autoare, şi a fost selecţionat în sectiunea „Panorama” a Festivalului de Film de la Berlin. Autoarea a făcut parte din grupul celor 12 scriitori români selecţionaţi pentru Les Belles Etrangères, organizat de Centre National du Livre în noiembrie 2005 la Paris. Cu această ocazie, a apărut cu un fragment de proză, sub titlul „L’après-midi de Sal”, în antologia Les Belles Etrangères. Douze ecrivains roumains (Ed. L’Inventaire, 2005). A participat la Tîrgul de Carte de la Leipzig 2006, într-o lectura publică, în cadrul Leipzig Liest. A lucrat în presă şi în edituri, a predat seminarii de teoria literaturii la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, a publicat articole în reviste precum Dilema, Vineri, Exces, Madame Figaro, Design Buletin, Interval, Cahiers roumains d’etudes litteraires, Cotidianul, Curentul, Observator Cultural, Dilema Veche, Suplimentul de cultură şi a tradus din franceză Tahar Ben Jelloun, L’auberge des pauvres (2002), şi Daniel Pennac, La petite marchande de prose (2004). A scris editoriale pentru revista Elle şi a colaborat la Le Monde Diplomatique, ediţia românească.

Optiuni de raspuns:

• Foarte multa;
• Cateodata (o carte la 1-2 luni);
• Nu, nu ma intereseaza, citesc mai mult literatura universala;
• Exista asa ceva?!

Sondajul asta va ramane pe blog pana  la sfarsitul lunii aprilie, cand, daca va exista un numar rezonabil de voturi, voi posta rezultatele.

Astept sa votati!

Primul tiraj al romanului Lizoanca la 11 ani, semnat de Doina Rusti, a fost deja epuizat! … In doar doua saptamani de la aparitie… Inainte sa facem lansarea.

Si fiindca nu ne plac restantele, ne grabim sa va intalnim pentru a lansa oficial aceasta carte-manifest.

Iata mai jos detaliile:

Lansarea romanului Lizoanca la 11 ani, de Doina Rusti

Cum va fi?
Altfel decat o lansare obisnuita. Va invitam la o discutie deschisa cu autoarea, Doina Rusti, cu Andreea Marin Banica, precum si cu cativa dintre cei mai cunoscuti jurnalisti din Romania.

Ce se mai intampla?
Cu ocazia lansarii, am organizat masa rotunda pe tema: Lizoanca – intre fictiune si realitate, urmata de o sedinta de autografe.
Invitati: Andreea Marin Banica, Bianca Burta-Cernat, Cezar Paul-Badescu, Ovidiu Simonca

Unde?
Ceainaria din Carturesti Verona, str. Pictor Arthur Verona, nr. 13, Bucuresti

Cand?
Joi, 26 martie, ora 18,30

Poate o carte sa schimbe mentalitati?

Uneori realitatea este mai dura decat fictiunea – cat este realitate si cat este imaginatie in spatele acestei povesti?

Un roman care porneste de la un caz real – un articol de ziar, preluat de mai multe publicatii romanesti, care acuza o fetita de 11 ani de a fi infestat cu sifilis un sat intreg. Care este adevarul si ce reprezinta aparitia acestei carti in literatura romana contemporana?

Sunt doar cateva intrebari la care vom incerca sa raspundem impreuna la intalnirea de joi din Carturesti Verona.

Va asteptam cu drag la o discutie deschisa si o ceasca de ceai. Ambele se anunta fierbinti!”

Roxana Boboc
PR Manager
Editura TREI
Email: roxana.boboc@edituratrei.ro
GSM: 0726152156
Telefon/Fax: 021 300 60 90
www.edituratrei.ro

—————————————————————————————————–
(N.m.)

Pentru mai multe detalii despre carte, accesati pagina autoarei, aici.

Se anunta o lansare fff interesanta! Nu o ratati, mai ales daca sunteti din Bucuresti!

p r o g r a m

festivalul „Primăvara Poeţilor” SIBIU

Ediţia a 2-a, 23-29 martie 2009

- orele 19 – Deschiderea festivalului: dl. Onuc Nemeş-Vintilă, directorul Bibliotecii Judeţene ASTRA Sibiu; dl. Ioan Radu Văcărescu, preşedintele Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România; Mihai Curtean, coordonatorul festivalului – Sala Thalia (sala mică)

- orele 19:30 – Poezie & muzică: concert-lectură / versuri de Andrei Ciurunga – Sala Thalia (Aida-Carmen Soanea – violă – Franţa; recită Emil Cătălin Neghină)

- Afterparty: muzică, poezie & taclale – seara, în Imperium Pub

- orele 20:30 – Seară Allen Ginsberg: videoproiecţie a interviului acordat lui Jeremy Isaacs, în 1995 (Face to Face); audiţie de poezie în lectura autorului (înregistrare) – Imperium Pub

- Afterparty: muzică, poezie & taclale – seara, în Imperium Pub

- orele 13 – Poeţi francezi/poeţi români: lectură & dezbatere – Biblioteca Judeţeană ASTRA Sibiu (Sylvain Audet, Mihai Curtean & elevi de la Colegiul Naţional Octavian Goga)

- orele 15 – Student vs. poet: lectură publică & dezbatere – Facultatea de Litere şi Arte a Universităţii Lucian Blaga (Rita Chirian, Radu Vancu, Dan Herciu, Mihai Curtean & studenţi)

- orele 17 – Revista Euphorion: lansarea nr. 1-2/2009 cu tema Experienţa postmodernă – Teatrul Gong

- Afterparty: muzică, poezie & taclale – seara, în Imperium Pub

- orele 14 – Poezie pe străzi: foi volante cu poezii, împărţite trecătorilor – str. N. Bălcescu (Camelia Silea & elevi ai Colegiului Naţional Pedagogic Andrei Şaguna)

- orele 20:30 – Poezia la microfon: lectură publică & open microphone / cu acompaniament de chitară – Imperium Pub (poeţii Sibiului, Boke de la Darken My Grief & oricine vrea să citească poezie la microfon)

- Afterparty: muzică, poezie & taclale – seara, în Imperium Pub

- orele 10 – Poeţii & publicul tânăr: lectură publică & dezbatere – Colegiul Naţional Pedagogic Andrei Şaguna (Ioan Radu Văcărescu, Radu Vancu, Camelia Silea, Mihai Curtean & elevi)

- Afterparty: muzică, poezie & taclale – seara, în Imperium Pub

- orele 18 – Influenţe: poeţi care inspiră alţi poeţi, cărţi care inspiră alte cărţi, lectură din poezii preferate & dezbatere – Librăria Humanitas (poeţii Sibiului)

- Afterparty: muzică, poezie & taclale – seara, în Imperium Pub

- orele 14 – Poezie & teatru – Un tramvai numit Popescu: spectacol după opera antumă şi postumă a poetului Cristian Popescu – Tramvai Răşinari (scenariul & regia: Gavriil Pinte; o producţie a Teatrului Naţional „Radu Stanca” Sibiu; rezervări – în cadrul festivalului)

- orele 21 – Concert Emil Cătălin Neghină: poezie pe note, muzică în versuri, un om şi chitara lui, one man show – Imperium Pub

- Afterparty: muzică, poezie & taclale – seara, în Imperium Pub

Poezie/multimedia

- audiţie de poezie (CD) – 11 elegii – Nichita Stănescu, în lectura Oanei Pellea – Biblioteca Judeţeană ASTRA Sibiu

- audiţie de poezie (CD) – timpul scrie pe trupul meu versuri – Ana Blandiana, în lectura autoarei – Biblioteca Judeţeană ASTRA Sibiu

- vizionare de film documentar (DVD) – Eminescu: călătorie virtuală în absolut – un film de Anca Damian; voci: Ion Caramitru, Adrian Pintea, Dan Condurache; Ministerul Culturii, Editura Video – Biblioteca Judeţeană ASTRA Sibiu

Ediţia a 2-a, 23-29 martie 2009

În perioada 23-29 martie a. c., Sibiul va fi animat de 14 evenimente dedicate aducerii poeziei lângă cititor. Festivalul de la Sibiu face parte din Festivalul Internaţional „Le Printemps des Poètes”, organizat în peste 60 de ţări printre care şi România – în Bucureşti şi în peste 50 de oraşe. Scopul Festivalului „Primăvara Poeţilor” Sibiu este de a provoca publicul la o lectură a poeziei contemporane şi a stimula dezbateri privind poezia în sine şi formele ei alternative de existenţă într-un mediu cultural în continuă schimbare.

Publicul cititor de poezie este în continuă scădere, în toată lumea, nu doar la noi. Publicul cumpărător de poezie este şi mai restrâns. Acest festival nu îşi propune să aştepte ca cititorul să vină, ca un somnambul, la cartea de poezii sau să vină neapărat în spaţiile «special amenajate» pentru a se culturaliza, ci îşi propune să ducă fenomenul poetic la cititor, la omul interesat de cultură, pentru o reabilitare a poeziei în sine. Potenţialul cititor de poezie trebuie trezit. Acolo unde se află el: într-o sală de concerte, pe băncile şcolii, în crâşmă şi chiar pe stradă. În plus, după atâţia ani de cvasi-anonimat, ar fi cazul ca poeţii din Sibiu să fie făcuţi cunoscuţi publicului.

Organizat de Biblioteca Judeţeană ASTRA, cenaclul literar Club ASTRA şi Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Sibiu, festivalul oferă publicului sibian şansa de a descoperi poeţii şi creaţiile lor printr-un program de evenimente desfăşurate în 9 locaţii, îmbinând poezia cu muzica, filmul şi teatrul. Printre evenimente se numără:

• Poezia la microfon: lectură publică & open microphone / cu acompaniament de chitară – Imperium Pub (poeţii Sibiului & oricine vrea să citească poezie la microfon)

(EVENIMENT ÎN PREMIERĂ)

• Poezie pe străzi: foi volante cu poezii, împărţite trecătorilor – str. N. Bălcescu (Camelia Silea & elevi ai Colegiului Naţional Pedagogic Andrei Şaguna)

(EVENIMENT ÎN PREMIERĂ)

• Seară Allen Ginsberg: videoproiecţie a interviului acordat lui Jeremy Isaacs, în 1995 (Face to Face); audiţie de poezie în lectura autorului (înregistrare) – Imperium Pub

(EVENIMENT ÎN PREMIERĂ)

• Poezie & muzică: recital de poezie şi violoncel / versuri de Andrei Ciurunga – Sala Thalia (Aida-Carmen Soanea & Emil Cătălin Neghină)

(EVENIMENT ÎN PREMIERĂ)

• Concert Emil Cătălin Neghină: poezie pe note, muzică în versuri, un om şi chitara lui, one man show – Imperium Pub
• Poezie & teatru – Un tramvai numit Popescu: spectacol după opera antumă şi postumă a poetului Cristian Popescu – Tramvai Răşinari (scenariul & regia: Gavriil Pinte; o producţie a Teatrului Naţional „Radu Stanca” Sibiu)
• lecturi publice şi dezbateri savuroase cu poeţii din Sibiu, în diverse locaţii din centrul istoric al oraşului, vizionarea filmului documentar Eminescu: călătorie virtuală în absolut – un film de Anca Damian, voci: Ion Caramitru, Adrian Pintea şi Dan Condurache, audiţii publice de poezie cu înregistrări din eternii Nichita Stănescu şi Ana Blandiana etc.

PARTENERI:

Facultatea de Litere şi Arte (Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu), Filarmonica de Stat Sibiu, Teatrul Naţional „Radu Stanca”, Librăria Humanitas, Teatrul Gong, Imperium Pub, Colegiul Naţional „Octavian Goga”, Colegiul Naţional Pedagogic „Andrei Şaguna”, Onyx Copy Center.

PARTICIPANŢI:

Poezie: Cristian Cătălinoiu, Dumitru Chioaru, Rita Chirian, Mihai Curtean, Dan Herciu, Emil Cătălin Neghină, Daniela Popa, Camelia Silea, Radu Vancu, Ioan Radu Văcărescu

Muzică: Aida-Carmen Soanea (violoncel), Emil Cătălin Neghină (chitară)

Invitaţi: Sylvain Audet, Silviu Guga, Anda Ionaş, Veronica D. Niculescu, Andrei Terian, Dragoş Varga, Joachim Wittstock

PARTENERI MEDIA:

Revista Profil Cultural, Revista Euphorion, Revista Transilvania, Expres Sibian, Monitorul de Sibiu, Dacii liberi, Rondul de Sibiu, TV Sibiu, Radio Sibiu, TV Eveniment.

LINK-URI UTILE:

http://primavarapoetilorsibiu.blogspot.com

www.primavarapoetilor.ro

www.printempsdespoetes.com

Vă aşteptăm la festival!

Cu stimă,

Mihai Curtean

coordonatorul Festivalului „Primăvara Poeţilor” Sibiu

Editurile Cartea Romaneasca si Polirom va invita simbata, 14 februarie, ora 17.00, la o discutie pe tema „Scriitori si traducatori”, in Sibiu, la Libraria Humanitas.
Participa: Radu Vancu si Dumitru Chioaru. Vor fi dezbatute doua volume: Orchestra portocalie de Veronica D. Niculescu si Ochiul de Vladimir Nabokov (tradus in premiera de Veronica D. Niculescu). Participantii vor putea viziona si o proiectie de imagini cu Vladimir Nabokov.

Ce poate face o femeie care se teme sa nu il piarda pe barbatul iubit? Cum sa se apere de „orchestra” de trupuri ademenitoare care cinta de jur imprejur? Dar ce va face cind, scaldata in divina lumina a dragostei, sub acest neasteptat urias reflector, va auzi cintind nu imprejur, ci in ea insasi o intreaga orchestra, pe o mie de voci? Carei voci i se va supune?
Orchestra portocalie reuneste unsprezece povestiri, subtil inlantuite intre ele de catre personaje care, pastrind anumite elemente comune, trec dintr-o poveste in alta.
O carte cu acvarii gigantice in care madone plutesc sub cupole de apa, femeile privesc cu pofta alte femei doar pentru a-si intelege barbatii, si tot ele poarta intr-insele si fragilele adolescente ce-au fost. O carte despre insatiabila noastra nevoie de dragoste, cel mai adesea dominata de spaima de-a pierde fiinta iubita.
Veronica D. Niculescu ne sopteste sa nu confundam linistea cu fericirea, ne indeamna sa fisuram sfera iubirii, macar si pentru a vedea ce culoare are lichidul care curge din ea.

Veronica D. Niculescu s-a nascut la 4 mai 1968 la Pitesti. Din 1996 a inceput sa lucreze in presa, fiind redactor-sef al unui cotidian local si apoi redactor la diferite publicatii culturale si edituri. Din anul 2000 locuieste la Sibiu, in prezent fiind colaborator permanent al Suplimentului de cultura si corespondent al unui cotidian central. A debutat in proza, in 2004, cu volumul de proza scurta Adeb, Editura Limes – Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania. Volumul a fost reeditat in 2005, la Editura Liternet. A publicat proza in antologiile Proza.ro, Editura Paralela 45, 2006, Sibiu / Hermannstadt in scrisori sentimentale, Editura Imago, 2007, si in reviste precum Euphorion, Transilvania, Timpul, Sud, Liternet. A tradus romanul Ochiul de Vladimir Nabokov, 2008, Editura Polirom.

Cele mai bune ginduri,
Claudia Fitcoschi
Departamentul de Promovare si Relatii cu Presa

Afisul:

Pe Veronica D. Niculescu o gasiti – virtual – aici (cu un post despre dezbatere)

J. K. Rowling, “The Tales of Beedle the Bard – translated from the original runes by Hermione Granger”, Standard Edition (Hardcover), United Kingdom: Children’s High Level Group and Bloomsbury, 128 p.

Pe 7 noiembrie 2000, Harold Bloom publica în „Wall Street Journal” un articol intitulat ironic, „Can 35 Million Book Buyers Be Wrong? Yes.”, prin care încerca să desfiinţeze seria „Harry Potter”, analizând doar primul volum, „Harry Potter and the Philosopher’s Stone”, cu toate că până la acea dată apăruse şi al treilea. Dar, chiar dacă sunt identificate corect slăbiciunile estetice ale primei cărţii, articolul suferă tocmai prin limitarea viziunii critice şi, astfel, Bloom ajunge la concluzii aberante, cum ar fi acelea că Hogwarts e o şcoală obositoare, studenţii sunt preocupaţi doar de jocurile sportive atunci când nu învaţă să arunce vrăji, ori că Harry se descurcă admirabil în confruntarea cu Voldemort de la sfârşitul primei cărţi (când, mai degrabă, e vorba de noroc chior).
Chiar şi cu intervenţia reputatului profesor de la Yale, faima cărţilor cu vrăjitorul ochelarist pare să nu fi suferit niciun prejudiciu în lumea întreagă, iar ultimele patru volume, câte au mai apărut de la publicarea articolului scris de Bloom, au continuat să se vândă fiecare în zeci de milioane de exemplare pe întregul mapamond.
Pe lângă cele şapte tomuri „Harry Potter”, Rowling a publicat încă două cărţi („Fantastic Beasts and Where to Find Them” şi „Quidditch Through the Ages”), care s-au bucurat de un succes asemănător, iar la sfârşitul anului trecut, pe 4 decembrie 2008, a lansat o nouă carte – „The Tales of Beedle the Bard”. Volumul, destul de subţire, tipărit cu corp de literă mare, la două rânduri, dar însoţit de câteva reprezentări grafice interesante, aşa cum i se potriveşte unei asemenea cărţi, conţine cinci poveşti pentru copii, nou-traduse din rune (versiunea originală) de Hermione Granger, studenta eminentă de la Hogwarts.
Însă, titlul cărţii nu este nou pentru cititorii „Harry Potter”, care s-au întâlnit cu el pe parcursul ultimului volum din serie, „Harry Potter and the Deathly Hallows”, unde a cincea poveste din cartea de faţă era istorisită integral în capitolul XXI, conţinând o importantă pistă către elucidarea modului în care Voldemort putea fi ucis once and for all.
Deliciul volumului nu este dat în mod necesar de tematica poveştilor, care, în esenţă, comportă aceleaşi valori umane ca poveştile de gen cu care sunt obişnuiţi copiii ne-vrăjitori, nici de demersul narativ care, adesea, e destul de simplist, cât de comentariile făcute de Albus Dumbledore pe marginea fiecărei poveşti, nişte adnotări pe care, aşa cum Rowling mărturiseşte în prefaţă, nu se ştie sigur dacă răposatul director de la Hogwarts le scrisese pentru el însuşi sau pentru includerea lor într-o viitoare ediţie a cărţii cu poveşti de adormit copiii vrăjitori.

Muggle-haters

Cu excepţia ultimei poveşti, celelalte patru au o anumită doză de umor care se deduce încă din titlul lor. Primele două, „The Wizard and the Hopping Pot” şi „The Fountain of Fair Fortune”, deşi diferite ca miză, au resuscitat de-a lungul secolelor, aşa cum informează Dumbledore, o varietate de comentarii negative din partea vrăjitorilor care nu suportau să aibă legături cu cei care nu posedau darul magiei. În plus, „The Wizard and the Hopping Pot” a suferit o serie de modificări odată cu trecerea timpului. Varianta originală, redată de altfel şi în această ediţie, spunea povestea unui vrăjitor, iubitor de persoane non-magice, cărora le oferea ajutorul oricând i-l solicitau, fără ca ele să ştie că posedă puteri miraculoase; dar odată cu moartea sa, fiul lui refuză să ducă mai departe „tradiţia”. Astfel, ignoră avertismentele tatălui şi hotărăşte să-şi reconsidere decizia abia atunci când din partea de jos a ceaunului, în care tatăl său prepara licorile, răsare un picior, ceaunul devine săltăreţ, iar cu cât fiul de vrăjitor refuză să-şi ajute semenii, cu atât ceaunul începe să-l urmărească peste tot sau chiar să se manifeste în concordanţă cu bolile de care sufereau vecinii lui. Ei bine, modificările ulterioare aduse de aşa-numiţii „anti-Muggle” au survenit doar la finalul poveştii – cel urmărit de ceaun nu mai era vrăjitorul, ci erau vecinii care îi cereau ajutorul.
Aceeaşi morală „pro-Muggle” se întâlneşte şi în a doua poveste, care la suprafaţă spune istoria a trei vrăjitoare, Asha – suferind de o maladie incurabilă, Altheda – căreia un vrăjitor diabolic i-a furat toate bunurile, inclusiv bagheta magică, şi Amata – părăsită de bărbatul iubit şi acum suferind din această pricină. Cele trei pornesc către Fântâna Norocului, sperând că astfel viaţa lor va urma un curs mai bun. Pe acest drum, care se dovedeşte a fi unul iniţiatic, îl întâlnesc pe Luckless, un cavaler obişnuit, fără puteri magice, care le va ajuta să treacă de o serie de obstacole, şi, odată ajunse la fântână, îşi dau seama că nu ele au nevoie reală să se scalde în apa miraculoasă, ci cavalerul lor. Însă, în subsidiar, povestea vorbeşte despre una dintre problemele fundamentale din lumea vrăjitorească: aceeaşi necesitate a apropierii dintre vrăjitori şi cei lipsiţi de darul magiei.

Wizard Wannabe

În următoarele două poveşti, „The Warlock’s Hairy Heart” şi „Babbitty Rabbitty and Her Cackling Stump”, Rowling ridică miza narativă şi aşază în centrul celor două naraţiuni valori umane importante – iubirea, cu tot ceea ce implică ea, şi onestitatea –, pentru că, nu-i aşa, chiar şi vrăjitorii sunt, în primul rând, oameni şi se comportă în consecinţă. Deşi agresivă prin subiectul abordat şi nerecomandabilă copiilor care n-au ajuns la o anumită vârstă psihologică, „The Warlock’s Hairy Heart” a supravieţuit în volum de-a lungul secolelor şi a rămas una dintre faimoasele poveşti de adormit copiii. Bref, este vorba despre un vrăjitor care se decide să obţină invulnerabilitate în faţa iubirii şi, de aceea, îşi scoate inima şi o conservă într-un borcan. Dar atunci când, supus presiunilor sociale, îşi alege o soţie, iar aceasta îi reproşează că e un om lipsit de inimă, la propriu şi la figurat, şi va încerca să-şi pună la loc inima pe suprafaţa căreia a crescut păr, experimentul se va dovedi un eşec, care va provoca moartea vrăjitorului. Tocmai de aceea e greu de înţeles de ce o asemenea poveste a fost scrisă pentru copii, dar poate chiar acest caracter anecdotic şi certitudinea că nici măcar magia nu este un răspuns pentru problemele sentimentale ori că nu înseamnă nici pe departe putere absolută au făcut-o să supravieţuiească în timp. Şi, cu siguranţă, amplasarea ei la mijlocul cărţii face parte dintr-o strategie inteligentă, pentru că odată cu ea, problematica de substanţă a poveştilor se amplifică.
„Babbitty Rabbitty…” face o apologie a onestităţii: cu mult timp în urmă, un rege nu prea sclipitor îşi pune în gând să deţină el singur puterea magică. Angajează un pseudo-vrăjitor care să-l înveţe magie, dar planul său este deturnat de o vrăjitoare adevărată, iar de aici decurg o serie de peripeţii delicioase, în urma cărora regele se va face de râs în faţa întregului său regat.

Cum să stăpâneşti moartea

Fără îndoială, cea mai interesantă şi importantă poveste din volum rămâne „The Tale of the Three Brothers”, care, până la faimoasa luptă finală dintre Harry Potter şi Voldemort, se credea a fi doar un mit. Cu ajutorul magiei, trei fraţi reuşesc să sfideze moartea, care, drept răsplată, este gata să le ofere trei premii. Fratele cel mare îi cere o baghetă care să-l facă invincibil, mijlociul o piatră cu ajutorul căreia să reînvie morţii, iar cel mic îi cere un obiect care să-i permită să meargă oriunde fără să fie urmărit de moarte. Astfel, primeşte chiar pelerina invizibilă a morţii, toate cele trei obiecte formând „The Deathly Hallows”. Dar, previzibil, primii doi fraţi îşi găsesc curând sfârşitul, pentru că orbiţi de setea de putere şi scăpându-le o serie de detalii, îi permit morţii să le ia viaţa. Numai al treilea frate, care, deşi cel mai tânăr, e cel mai înţelept, supravieţuieşte până la o vârstă înaintată, când decide singur să moară, iar atunci îşi va înlătura pelerina şi i-o va da fiului său. Cea mai bună din volum, povestea rămâne interesantă nu doar sub aspect narativ, ci şi în ceea ce priveşte tonul, atitudinea care se dezvăluie este una pragmatică, poate cea mai pragmatică din toată cartea.
Din punct de vedere literar, volumul scris de Rowling nu depăşeşte cu mult seria „Harry Potter”, pentru că autoarea nu are în stăpânire tehnici narative sclipitoare, ci doar idei epice care se propagă neatent în pagină. Dar chiar şi-aşa sunt convins că volumul va fi citit de lumea-ntreagă, măcar de dragul lui Potter. Şi, drept să spun, prefer ca, în această epocă a tehnologiei, copiii să citească „Harry Potter” şi „The Tales of Beedle the Bard” decât să-şi petreacă tot timpul în faţa PC-ului, jucând Counter Strike.

Sau in avanpremiera pe blogul de la Cultura, aici.

The Tales of Beedle the Bard – J. K. Rowling; Bloomsbury, 2008

Pe plan european, sunt bine cunoscute teoria lui Hugo Friedrich din Structura liricii moderne, care interpretează modernismul printr-o suită de categorii negative: urâtul, creştinismul în ruină, depersonalizarea, descompunerea şi deformarea realului (cum apare la Baudelaire), disonanţa, ruptura cu tradiţia, dezumanizarea, artificialitatea eului, idealitatea goală, vidul, incomprehensibilul şi îndeosebi, transcendenţa goală şi fragmentarismul; şi teoria Şcolii de la Geneva, în frunte cu Marcel Raymond, Albert Béguin, Georges Poulet şi Jean-Pierre Richard, care pune în centrul modernismului transcendenţa ce îşi are originile tocmai în pendularea permanentă între contrarii şi care tinde să genereze în cadrul discursului liric o serie de mituri pe care se fundamentează Poezia. Cu alte cuvinte, în centrul acestei demonstraţii se află limbajul poetic, pur şi misterios.

Există şi în peisajul literar autohton câteva teorii ale modernismului care merg în rezonanţă cu cele două teorii europene. În descendenţă franceză, sunt Nicolae Manolescu şi Ştefan Aug. Doinaş, primul dintre ei invocându-l la tot pasul pe Raymond, iar cel din urmă avându-l ca model pe Richard. În Despre poezie, Nicolae Manolescu pune în opoziţie poezia tradiţională care e diversă şi mimetică, cu poezia modernă şi, astfel, identifică două direcţii: modernismul „în descendenţă baudelairiană, şi anume pe linia generată de Corbul lui Poe”[1] şi avangardismul – „în descendeţă baudelairiană, dar în linia prezentării vieţii moderne”[2]. În plus, atât Manolescu, cât şi Doinaş susţin caracterul pur al poeziei moderne şi imperialismul substanţial al Verbului, cu alte cuvinte – lirismul.

În ceea ce priveşte perspectiva friedrichiană, aceasta este adoptată de Eugen Negrici care în Iluziile literaturii române remarcă faptul că ceea ce considerăm îndeobşte poezie modernă – Blaga, Arghezi, Barbu ş.c.l. – de fapt nu se înscrie în paradigma modernismului, aşa cum este el înţeles de Negrici via Hugo Friedrich, pentru că „fără să fie scutită de determinările utilitare şi de intenţiile persuasive, ea nu anunţă anormalitatea poetului şi nu seamănă nici pe departe cu acel «limbaj al unei suferinţe gravitând în sinea sa, care nu mai aspiră la nici o vindecare, ci doar la cuvântul nuanţat» (H. Friedrich)”[3]. Iar lirica acestor vremuri este umană în continuare, tandră şi sentimentală. De asemenea, Eugen Negrici consideră că abia cu al doilea val suprarealist poezia română se înscrie în modernismul configurat de Hugo Friedrich.

Aşadar, despre ce modernism vorbim în cazul lui Lucian Blaga? Este poezia sa modernă sau opera lirică a lui Blaga este o poezie modernă, dar lipsită de modernitate? Înainte de a răspunde acestor întrebări, trebuie să stabilim criteriul după care judecăm modernitatea unei poezii. Este limpede că cele două teorii operează cu două seturi de valori distincte, dar care au ca numitor comun criteriul retoricului, înţeles prin pluralitatea sensurilor poetice. Divergenţele apar la nivel ontologic: Hugo Friedrich vorbeşte despre transcendenţa goală, generată de fragmentarism, iar teoreticienii de la Geneva pun în discuţie transcendenţa plină.

Aici este important de menţionat că în ceea ce priveşte procesul de modernizare sau de schimbare a lumii, Umberto Eco[4] îi împarte pe cei care îl traversează în două categorii: pe de o parte se află integraţii, aceia care acceptă schimbarea şi se acomodează la noile seturi de valori, iar pe de altă parte sunt apocalipticii, adică inadaptaţii care caută soluţii alternative. De aici, putem încerca un concept integrator al modernismului, divizat în:

a) modernismul integrat, în care se încadrează cei care aprobă disoluţia sistemelor de valorile tradiţionale, cultivând în accepţiune friedrichiană, negativismul;

b) modernismul apocaliptic, al celor care încearcă să găsească alternative la modernizarea accelerată.

Dar, atenţie, modernismul apocaliptic nu trebuie substituit tradiţionalismului, pe care Nicolae Manolescu îl integrează modernismului. Dacă la moderniştii apocaliptici, cu toate că ei încearcă o redescoperire a sacralităţii, sentimentul lor de alienare este vizibil, iar accentul cade pe realitatea sufletului, la tradiţionalişti nu există acest sentiment de alienare. Stările interioare ale moderniştilor apocaliptici „sunt puternic individualizate, uneori ininteligibile şi aproape întotdeauna nerepetabile”[5]. Iar acest lucru este vizibil în poezia lui Lucian Blaga. Într-un vers precum e acela din „Scrisoare” – „Trupul meu cade la picioarele tale / greu ca o pasăre moartă.” – eul liric are conştiinţa divinităţii, dar transcendenţa i se refuză. De aceea în cazul moderniştilor apocaliptici putem discuta despre o „transcendenţă mixtă”, aşa cum a fost ea teoretizată de V. Fanache: „Transcendenţa mixtă deschide o perspectivă ambivalentă, într-o atmosferă mitică (de legendă), transcendentul şi contingentul se încarcă reciproc de virtuţile sacrului, venind unul spre celălalt, fără a ieşi din orizontul misterului şi al revelării”[6]. În speţă, la Blaga faptul că răspunsul lui Dumnezeu nu este primit nu echivalează cu faptul că omul se adresează neantului, ci se ştie că Blaga îşi configurează un Deus absconditus, acel Mare Anonim, fiindcă „transcendenţa e ţara promisă omului, ţara în care omul nu intră”[7] şi pentru că „potrivit sistemului meu de gândire – afirmă Lucian Blaga –, individul uman nu poate ajunge niciodată în posesia adevărului absolut. Omul este, prin condiţiile sale, nu numai naturale, ci şi metafizice, irevocabil pus în această imposibilitate”[8].

Pentru a justifica „modernismul apocaliptic” la Blaga am ales spre analiză poezii cuprinse în volumele mediane, de la „În marea trecere” (1924) şi până la „Nebănuitele trepte” (1943), pentru că acestea constituie nucleul important al liricii blagiene. Primele volume sunt dominate de expresionismul german, de sistemul filozofic al lui Blaga şi chiar de nietzscheanism, iar cât priveşte volumele postume, acestea au apărut la o distanţă de 19 ani de la „Nebănuitele trepte” – ultimul volum antum, încât această întârziere ne plasează deja într-o altă epocă istorică.

Deşi în poeziile din anii ’20 nu apar concret imagini ale civilizaţiei moderne, există un sentiment de aprehensiune care domină eul liric şi care îl pune în imposibilitatea de a se adapta: „Din oraşele pământului / fecioare albe vor porni / cu priviri înalte către munţi. / Pe urma lor vor merge tineri goi / spre sori păduratici, / şi tot ce e trup omenesc va purcede să mai înveţe odat’ / poveşti uitate ale sângelui” („Semne”). Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că „pricepând cu mintea foarte bine rostul schimbării şi frumuseţea tehnicii, sufleteşte poetul nu se poate adapta, se teme”[9]: „Eu cânt – / semne, semne de plecare sunt.”. Tabloul expresiv al inadaptării este întregit şi de imaginea de la început a porumbeilor văzuţi metonimic: „porumbii-proroci îşi scaldă / aripile înnegrite de funingine / în ploile de sus”.

Odată cu Lauda somnului dislocarea eului liric este şi mai puternică. Angoasa şi spaima sunt potenţate în „Paradis în destrămare” prin imagini expresive ale îngerilor care caută adevărul „pretutindeni pe pajişti şi pe ogor”. Eul liric are o viziune apocaliptică asupra lumii, dar nu în sens tradiţional, ci pus faţă în faţă cu explozia tehnologică este înspăimântat de faptul că escatologia îi va fi imposibilă. De aceea nici minunile nu mai sunt posibile: „oh, nici o minune nu se împlineşte. / Nu se-mplineşte, nu se-mplineşte” („Tristeţe metafizică”). Şi chiar dacă aparent în această poezie dedicată lui Nichifor Crainic (!), viziunea lirică este tradiţionalistă, suntem contrazişi chiar de versurile finale ale poemului: „Şi totuşi cu cuvinte simple ca ale noastre / S-au făcut lumea, stihiile, ziua şi focul. / Cu picioare ca ale noastre / Iisus a umblat peste ape”. În altă ordine de idei, pentru eul lui Blaga Dumnezeu nu este mort, ca la Nietzsche, ci este ascuns privirii umane – atât transcendetul cât şi contingentul se încarcă de „virtuţiile sacrului (…), fără a ieşi din orizontul misterului şi al revelării” (V. Fanache). Deci asistăm la un procedeu complex de „transcendenţă mixtă”, care pune în oglindă cele două spaţii antinomice, incompatibile şi astfel născându-se teama eului poetic.

În ciclul La cumpăna apelor intervin puternice „simptome ale sfârşitului” (Ştefan Aug. Doinaş), care generează dislocări, dezordine, haos, spaimă etc. Climatul poetic se schimbă, în sensul în care teama devine sentimentul dominant, iar inadaptării nu i se găseşte remediu: „Mamă, – nimicul – marele! Spaima de marele / îmi cutremură noapte de noapte grădina” („Din adânc”). Având de a face cu un Mare Anonim, eul liric se găseşte într-o imposibilitate soteriologică: „poteca de-acum coboară ca fumul / din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luăm iarăşi drumul / spre ţărna şi valea trădate-nmiit / pentr-un cer chemător şi necucerit”. („La cumpăna apelor”).

Traiectoria viziunii poetice se păstrează şi în ciclul La curţile dorului, unde predomină imaginea satului care este completată de un bestiar blagian inedit: ciocârlie, corb, unicorn etc., figuri zoomorfe care se constituie de cele mai multe ori ca simboluri ale alterităţii, din care ne rezultă aceeaşi transcendenţă mixtă, pentru că eul nu are certitudinea absolută a divinului; este doar o probabilitate: „numai el poate fi”.

Apoi, în ultimul volum publicat antum, Nebănuitele trepte (1943), toposul devine „un prag de lume” prin prezenţa Mumelor, iar aici co-există forţe supreme şi antagonice care pot permite recrearea paradisului. Însă, problema cu care se confruntă eul poetic este cea a alienării şi, de aceea, revelarea se păstrează în acelaşi orizont al incertului: „calea de aici ce greu se găseşte. / Nu-i nimenea să te îndrepte.” („Epitaf”). Alternativa nu este decât sfârşitul existenţial: „Apoi ca frunza cobori. Şi ţărna / ţi-o tragi peste ochi / ca o gravă pleoapă”.

În concluzie, lirica lui Lucian Blaga se înscrie în paradigma unui modernism atipic din perspectiva lui Hugo Friedrich, adică în tocmai ceea ce noi am numit şi am exemplificat ca fiind „modernismul apocaliptic”. Puşi faţă în faţă cu o epocă a dezvoltării tehnologice, poeţii se văd nevoiţi să reacţioneze împotriva acestei invazii şi, de aceea, asistăm la distorsiuni, la fragmentări ale discursului liric, eul este dezorientat, tulburat şi angoasat, iar transcendenţa „tradiţională” se goleşte acum de sens, căci în faţa unei explozii tehnologice – deci a empiricului – orice formă de accedere este suprimată. Iar dacă pentru Hugo Friedrich poeţii moderni trebuie să se adapteze acestui context, Lucian Blaga refuză şi caută alternativa. El îşi propune ca în poezia lui să proiecteze un eu care, deşi captiv într-o lume a „noului”, se află permanent în căutarea unui refugiu din lumea modernizată. Dar asta nu reduce poezia lui Blaga la tradiţionalism, ci o proiectează într-un modernism aparte, căci revelaţia transcendentului se configurează ca o obsesie ce produce o durere cumplită şi aproape eternă.

Bibliografie:

1. Blaga, Lucian – „Aforisme”, Bucureşti: Editura Humanitas, 2001;
2. Blaga, Lucian – „Poezii”, Bucureşti: Editura Eminescu, 1988;
3. Doinaş, Ştefan Aug. – „Lectura poeziei – urmată de tragic şi demonic”, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1980;
4. Doinaş, Ştefan Aug. – „Poezie şi modă poetică”, Bucureşti: Editura Eminescu, 1972;
5. Eco, Umberto – „Apocaliptici şi integraţi. Comunicaţii de masă şi teorii ale culturii de masă”, traducere de Ştefania Mincu, Iaşi: Editura Polirom, 2008;
6. Fanache, V. – „Chipuri tăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga”, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2003;
7. Friedrich, Hugo – „Structura liricii moderne – de la mijlocul secolului al XIX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea”, în româneşte de Dieter Fuhrmann, prefaţă de Mircea Martin, Bucureşti: Editura Univers, 1998;
8. Manolescu, Nicolae – „Despre poezie”, Braşov: Editura Aula, 2002;
9. Manolescu, Nicolae – „Teme 2”, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1975;
10. Negrici, Eugen – „Iluziile literaturii române”, Bucureşti: Editura Cartea Românescă, 2008.

Iolanda Malamen, “Antoniu şi Kawabata”, Bucureşti, Editura Cartea Românescă, 2007, 284 p.

Iolanda Malamen este cunoscută publicului larg mai mult ca jurnalist cultural, prin interviurile cu scriitori strânse în volumele „Scris si descris“ (cinci la număr, până acum), mai puţin ca poetă şaptezecistă şi cu atât mai puţin ca prozatoare. Motivul pentru care scriitoarea se află într-o asemenea situaţie este pe cât de banal, pe atât de trist: cu toate că a publicat nu mai puţin de cinci romane, aproape toate au apărut la edituri-fantomă, unde condiţiile grafice şi politica de promovare a autorilor erau deplorabile, încât cu greu ar fi putut deveni cărţi de interes pentru cronicarii vremii.

Scris cu talent şi apărut, de aceastã dată, la Editura Cartea Românească, „Antoniu şi Kawabata“, cel mai recent roman al Iolandei Malamen, îmbină diverse genuri, specii şi formule literare, de la proza de reportaj la naraţiunea fantastic-onirică şi de la tabloul colectiv de epocă la portretul individual.

Încă din titlu, autoarea configurează cele două personaje centrale. Antoniu şi Kawabata sunt doi cerşetori, primul un intelectual care a renunţat, în urmă cu treizeci de ani, din voinţă proprie, la un trai mai bun, iar al doilea – un bătrân de 74 de ani, fost puşcăriaş pentru o crimă de-a dreptul bizară, săvârşită în anii adolescenţei: la 16 ani, trăind în condiţii mizere, Kawabata este luat în grijă de un anumit bărbat, căruia îi murise cu ceva timp în urmă singurul său fiu. Îi oferă un loc de muncă la magazinul pe care îl întreţinea, doar că tânărul Kawabata, deprins de mic cu furtişagul, nu se dezice de la aceste practici şi fură din banii obţinuţi din vânzarea produselor. Cu toate că este prins, cel care îl luase în grijă nu-l reclamă la poliţie, ci doar îl alungă, dându-i chiar şi niste bani de buzunar. Însă noaptea, Kawabata se furişează în camera bărbatului, îl ucide crăpându-i capul cu un pietroi şi fuge apoi cu toţi banii de la magazin.
Începutul romanului surprinde, însă, personajele într-o magherniţă din Bucureşti, într-un moment-cheie al existenţei lor: aderarea României la Uniunea Europeană, care ameninţă cu evacuarea tuturor cloşarzilor, aşa cum îşi va da seama şi Antoniu în cele din urmă.

Credinţa în literatură

De aici, o serie de poveşti, istorisite în cea mai mare parte de către Antoniu, se nasc pe marginea firului epic central, care urmăreşte dimensiunea socială a cărţii. Istorioarele lui Antoniu au un iz metafizic de cele mai multe ori şi seamănă cu nişte piese de puzzle amestecate între ele, care în final se alătură şi formează un întreg. El povesteşte despre familia lui, despre decizia de a renunţa la avere şi de a regresa la periferia societăţii, dar mai cu seamă vorbeşte despre literatură şi despre cultură. În ciuda faptului că este cerşetor acum, dragostea sa pentru cărţi, pentru lectură este la fel de arzătoare precum în urmă cu treizeci de ani, pe când făcea parte din „lumea bună“.
Cel care ascultă de fiecare dată istorioarele lui Antoniu este, previzibil, Kawabata. Ajuns la o vârstă înaintată şi simţindu-şi sfârşitul aproape, ignoră de fiecare dată apelativele dure pe care Antoniu i le conferă ori de câte ori se contrazic între ei: „gãină golaşă“, „cap de bolovan, moşneag pârţâit, beţiv şi plângăcios“, pentru că certitudinea că are pe cineva lângă el e cât se poate de tonică. Antierou, cu antecedente masochiste – „mi-am ales singur condiţia de cloşard, aşa că nu trăiesc decât în prezentul mizer, fără aspiraţii sau rezolvări măreţe“, „nu uita, eu am ales viaţa asta, şi nu ea pe mine“ -, Antoniu se transformă într-un obsedat de literatură, fiindcă numai cărţile sunt pentru el o sursă sigură de viaţă: „să te plictiseşti de istoriile mele mi se pare o gravă ofensă adusă demnităţii de om care a citit atâtea cărţi“ îi spune el lui Kawabata, pe acelaşi ton nervos.
Iolanda Malamen ne supune prin personajele sale unui experiment interesant: animat de pasiunea sa pentru lectură şi la îndemnurile insistente ale lui Kawabata, Antoniu se înhamă la un proiect redutabil – să scrie un roman, chiar sub ochii noştri. Iar ceea ce va aşterne pe foile caietului cu sârmă spiralată este însăşi povestea lui şi a lui Kawabata. Delimitarea naraţiunii lui Antoniu, însă, de aceea a Iolandei Malamen se confundă treptat, încât abia spre final reuşim să ne dăm seama că cel care scrie pe bune romanul este însuşi Antoniu.

Pe lângă această explorare a dimensiunilor pe care le poate căpăta o pasiune orbitoare, autoarea nu ezită, şi bine face, în studierea naturii umane a lui Antoniu. Iată ce-l întreabă Kawabata la un moment dat: „Antoniu, multe mi-ai povestit despre tine, ştiu cum arăta casa ta, ştiu cum erau părinţii tăi, cum ai învăţat, prin ce locuri te-ai plimbat, dar nu ştiu un lucru: ai fost îndrăgostit vreodată?“. Ceea ce primeşte ca răspuns este tot o poveste, dar de această dată o poveste de dragoste, cu profunde accente dramatice. Pe când era student şi practica înotul la bazinul unui liceu, Antoniu se îndrăgosteşte de una dintre profesoarele de acolo – Ema, femeie căsătorită. Trăiesc împreună o poveste de dragoste, o aduce pe Ema acasă, i-o prezintă chiar şi tatălui său, numai că, într-o zi pe când trebuiau să se întâlnească amândoi, primeşte un telefon de la morgă, prin care i se cere să meargă să identifice cadavrul tatălui său. Odată ajuns acolo, realizează că alături de cadavrul tatălui se mai afla un altul, de sex feminin: cel al Emei. Colapsul emotiv este resimţit profund în acel moment, iar atunci când este întrebat dacă recunoaşte şi celălalt cadavru, răspunde negativ.

Elogiul prieteniei

Din întregul roman, Kawabata pare să fie personajul cu atitudinea cea mai pragmatică. Deşi nu înţelege multe din ceea ce se petrece în jurul său (habar nu are ce este Uniunea Europeană şi cu ce se ocupă ea), ştie prea bine că ceea ce contează cel mai mult pe lumea aceasta este să fii iubit şi să ai prieteni de încredere. Cu toate că nu-şi vorbesc mai deloc la început şi se comportă ca nişte simpli colegi de magherniţă, în iminenţa bătrâneţii şi a morţii se apropie unul de celălalt, devenind tovarăşi nedespărţiţi: „îl doare că Antoniu nu o să mai aibă cui să-i mai spună poveştile şi, mai ales, că n-o să mai poată visa cu ochii deschişi la nenumăratele ţinuturi de care a auzit şi pe care ar fi vrut să le vadă“. Chiar şi Antoniu se umanizează şi ştie că odată cu dispariţia lui Kawabata viaţa sa va fi mult mai confuză. Iată ce scrie pe prima pagină a caietului în care îşi aşterne romanul: „Lui Kawabata, tovarăşul meu de poveşti, mort, la 2 iunie 2008, de o boală misterioasă“.

Atunci când, după moartea lui Kawabata, un criminal (de altfel, personaj neverosimil prin limbaj), absolvit de pedeapsă cu o lună înainte de termen, îşi face loc în mod abuziv în magherniţă, Antoniu se simte ameninţat şi percepe dorinţa acerbă a criminalului de a se instala acolo ca pe un atac la memoria prietenului răposat. Cu ultimele puteri însă, reuşeşte să-l imobilizeze pe criminal pentru scurt timp, dar suficient încât să fugă şi să se refugieze într-un cavou părăsit din Cimitirul Sfântul Elefterie, unde îşi va termina şi romanul. În acest punct al romanului, prietenia, pe lângă amintiri şi poveşti, se dezvoltă precum cel mai la îndemână mijloc de supravieţuire într-o societate aflată în perpetuă tranziţie şi, mai cu seamă, într-un spaţiu al decadenţei pe orice nivel.

Mai există eroi?

Apropiindu-mă de sfârşitul lecturii, eram aproape gata să protestez că romanul e lipsit de eroi, ceea ce ar fi fost cât se poate de ineficient pentru scrierea Iolandei Malamen. Inedit, eroul acestei cărţi nu este nicidecum un personaj central. De altfel, din cele de mai sus se vede clar că nici Antoniu şi nici Kawabata nu se pot înscrie într-o asemenea tipologie. Pus într-o situaţie dezavantajată, Kawabata nu luptă pentru a obţine o reconsiderare a poziţiei sale în societate. E lipsit de voinţă sau, în orice caz, îi este net convenabil să se complacă într-o asemenea situaţie (de văzut în acest sens povestea furtului, pe care am amintit-o la început). Antoniu se înscrie pe aceleaşi coordonate: oricât de impresionant ar fi gestul său de a renunţa la cele „lumeşti“, rezultatul este unul dezamăgitor. Nici măcar pasiunea pentru cultură ori lecţiile de moralitate şi de literatură pe care i le ţine lui Kawabata nu reuşesc să-l salveze de pe poziţia antieroului, de altfel voit asumată.
Altul este personajul-erou al cărţii, de fapt o „ea“: Plăcinţica, personaj episodic, care apare în primele capitole ale romanului şi, mai apoi, la sfârşit, care nu se mulţumeşte în situaţia sa derizorie de cerşetoare şi încearcă să avanseze în ierarhia socială. Iniţial, este doar o tânără fugită de la o vârstă fragedă de acasă şi care a fost supusă multor experienţe nefericite. Cunoscându-l pe Antoniu la gura metroului, găseşte în acesta un veritabil prieten, iar Antoniu, la rândul său, o vede ca pe o prezenţă diafană în viaţa sa. Cu toate că adoptase cu ani în urmă incertul drum al cerşetoriei, Plăcinţica părăseşte această lume într-o zi de august în favoarea schimbării în bine, lăsându-i lui Antoniu doar amintirea clipelor petrecute împreună, un bileţel cu Psalmul 127 şi o iconiţă cu Fecioara Maria şi Pruncul Iisus.
Când se vor reîntâlni, la aceeaşi gură de metrou, dar într-un context diferit – moartea lui Kawabata, Plăcinţica este reporter la un cotidian şi vrea să-i ia un interviu lui Antoniu despre viaţa de cloşard, încercând să-i inculce ideea că Uniunea Europeană nu-i vrea altceva decât binele: „Plăcinţica? A revenit la viaţă, a renunţat la vagabondaj, la cerşetorie, a lăsat în urmă viaţa mizeră şi nesigură şi acum se mişcă prin lume dezinvolt, dând lecţii de ataşament faţă de Uniunea Europeană“.
Prin „Antoniu şi Kawabata“, Iolanda Malamen reuşeşte să ofere un roman despre amiciţia adevărată, o carte despre pasiunea pentru cultură, care nu se estompează în noi nici măcar în cele mai grele momente ale existenţei. Păcat, însă, că volumul a fost prea puţin abordat până acum de criticii de întâmpinare.