Arta alchimică

Saturday, April 7, 2007

Rezumat

 

            Ne propunem ca în această lucrare să ilustrăm faptul că alchimia este o artă, urmărind, în principal, considerentele impuse de I. P. Culianu în volumul Cult, magie, erezii, capitolul „Artă şi alchimie”.

            Cele două direcţii, pe care I. P. Culianu le propune în studiul său, se referă la următoarele: în ce măsură arta este alchimică, şi în ce măsură alchimia este artistică, făcându-se referire la alchimişti şi la operele lor de referinţă. Pornind de la premisa că alchimia ilustrează procesul fabricării aurului care este în acelaşi timp un proces de desăvârşire lăuntrică a artistului, putem demonstra faptul că alchimia este o artă.

            Alchimia a fost mereu asociată cu diferite practici (daoiste, tantrice, gnostice şi ermetice), care, însă, nu se bazează sub nicio formă pe procese ştiinţifice (algoritmi, teoreme etc.). Amintind de alchimia lui Maier, I. P. Culianu notează faptul că acesta pratica o alchimie spirituală, în care încerca să imite Natura pentru a obţine efecte fizice şi psihice.

I. P. Culianu observă faptul că emblema este caracterizată prin înfăţişarea unor semnificanţi ai căror semnificaţi sunt ascunşi. În ceea ce priveşte caracterul alchimic al unei embleme, aceasta din urmă are calitatea de a transpune prin imagini limbajul încifrat al artei alchimice. Dacă la Maier, arta emblematică are ca fundament mitologia lumii, la Mylius trebuie să avem în vedere etapele clasice de obţinere a Pietrei.

Comparabilă cu asceza, alchimia urmăreşte eliberarea de sub forţa timpului, adică o cucerire a unei libertăţi şi beatitudini ce sunt posibile numai prin Nemurire, deci prin ARTĂ.

 

            Alchimia a reprezentat dintotdeauna un mijloc misterios de transcendere, sau măcar de prelungire a vieţii fiinţei umane. Practicată încă dinaintea erei noastre, originile alchimiei sunt destul de greu de precizat în plan istoric. Numeroase dovezi atestă studierea alchimiei încă dinainte de anul 1900 î. H., această practică find pusă în seama zeului egiptean Thot, identificat, mai apoi, la greci, cu Hermes Trismegistus*. Despre acesta, există informaţii potrivit cărora ar fi fost deosebit de apreciat pentru înţelepciunea şi agilitatea de neîntrecut, pe care le manifesta în operaţiile ce vizau descifrarea tainelor naturii. Însă, una dintre cele mai importante şi renumite lucrării este Tabula Smaragdina, atribuită lui Hermes. Legenda spune că manuscrisul foarte vechi a fost descoperit în Valea Hebronului, după Potop, şi atestă faptul că Dumnezeu este Unul şi Tot.

            Istoria alchimiei îşi găseşte, însă, rădăcinile şi în China şi India străveche. Primul text de origine chineză care face referire la procese alchimice este regăsit în Han Shu XXV, 12 recto, linia 8, întâlnit şi în Shih Chi, opera istoricului Chinei Se-Ma-Tsien. Textele valorifică extrem de precis caracterul sacru şi ritualic al alchimiei chineze care presupune operaţia alchimică, adică transformarea cinabrului în aur, printr-o serie de sacrificii; apoi, aurul este asimilat în mâncare şi, astfel, viaţa se prelungeşte (Elixirul vieţii). Prin prelungirea acesteia, are loc legătura directă cu „fericiţii”.

            În ceea ce priveşte elementele de cultură indiană despre alchimie, Mircea Eliade aminteşte că cei care călătoreau în India observau că asceţii şi yoghinii indieni cunoşteau şi aplicau anumite preparate alchimice pentru „prelungirea vieţii”. Nu e vorba de farmacopeea tradiţională a schivnivilor indieni, de plantele nutritive sau medicinale descoperite şi transmise din generaţie în generaţie în mediile ascetice. Călătorii străini se referă precis la o băutură alchimică, uneori vegetală, alteori minerală (cu baza mercur).[1] Ceea ce este însă important şi relevant, în studiul pe care îl propunem pentru cele ce urmează, este faptul că, atât în tradiţia alchimică chineză, cât şi în cea de sorginte indiană, confluează magia şi religia; deci, alchimia este o tehnică spirituală, nu una empirică.

            Continuând pentru moment demersul diacronic al istoriei alchimiei, trebuie să amintim faptul că hermetismul şi alchimia pătrund în partea apuseană a lumii prin intermediul scrierilor arabe. Primele traduceri din arabă în limba latină sunt realizate în Spania, de către Gerard din Cremona, în jurul anului 1150 (destul de timpuriu, în comparaţie cu alte medii-China, India, Egiptul alexandrin). După un secol, alchimia este, însă, atât de cunoscută, încât Vincent de Beauvais o include în Enciclopedia sa[2].

            Ioan Petru Culianu aduce în discuţie subiectul alchimiei în lucrarea sa Cult, magie, erezii (cap. Artă şi alchimie), încercând, prin demersul său savant, să demonstreze ceea ce am amintit anterior, şi anume, faptul că alchimia este, primordial, o tehnică spirituală. Propunând două direcţii (în ce măsură arta este alchimică, şi în ce măsură alchimia este artistică), I. P. Culianu face referire la câţiva alchimişti, rozicrucieni, şi la operele lor de referinţă: Michael Maier, J. D. Mylius şi Daniel Soltzius von Stoltzenberg.

            Pornind de la premisa că alchimia ilustrează procesul fabricării aurului care este în acelaşi timp un proces de desăvârşire lăuntrică a adeptului[3], putem demonstra veridicitatea afirmaţiei lui Culianu, fiindcă odată cu obţinerea prelucratului chimic ce oferă viaţa veşnică, alchimistul atinge o stare a plenitudinii care se poate realiza numai prin artă.

            Mircea Eliade aminteşte că în China alchimia a fost legată intim de practicile daoiste secrete; în India a reprezentat o parte din yoga tantrică; iar în Occident, alchimia greco-egipteană şi renascentistă era de obicei înrudită cu gnosticismul şi ermetismul, mai precis cu o tradiţie „ocultă” secretă.[4] Alchimia a fost mereu asociată cu diferite practici, care, aşa cum se poate observa, nu se bazează sub nicio formă pe procese ştiinţifice, referindu-ne aici la algoritmi, teoreme ori alte denumiri, care fac, în fond, obiectul de existenţă al oricărei ştiinţe. Aceasta din urmă presupune o formă de studiu a posteriori, în timp ce bazele artei sunt exclusiv a priori. Prin ştiinţă, nu se înţelege altceva decât un ansamblu de cunoştinţe dezvoltate prin intermediul experimentării, iar exemplele cele mai concludente sunt oferite de matematică, fizică şi chimie, unde ecuaţia, forţa şi, respectiv, formula exactă sintetizează lumea.

            În ceea ce priveşte alchimia, aceasta a fost, adeseori, interpretată ca o protochimie, ca o ştiinţă embrionară. Însă, cu toate că operează asupra materiei, încadrarea alchimiei ca pre/protochimie este cel puţin forţată, întrucât ea este o tehnică prin care se urmăreşte atingerea perfecţiunii spiritului[5]; deci, scopul ei nu este, nicidecum, fizic, empiric.

            Amintind de alchimia lui Maier, I. P. Culianu face referire la aceasta ca la o alchimie spirituală, care încearcă să imite Natura pentru a obţine efecte fizice şi psihice. Alchimia trebuie să imite metalogenia naturală pentru a ajunge la rezultate sigure.[6] Pe acest tipar se situează şi concepţia filozofică a alchimistului Paracelsus (1493-1541). Pe numele său adevărat – Aurolus Philippus Theophrastus Bombastus von Hohenheim, Paracelsus respinge deopotrivă tratatele aristotelice şi scrierile lui Avicenna, întemeind medicina sapgirică. Aceasta defineşte puterea de separare şi de recombinare a principiilor chimice, a elementelor pure de cele impure, ori a bolii de sănătate. Omul este, în viziunea sa, prototipul universului cosmic şi, de aceea, tot ce se află jos, apare şi sus; adică omul înglobează în sine natura, o imită, fiind un produs al acesteia.

            Chiar dacă a fost mai puţin apreciat pentru contribuţia pe care a adus-o în alchimie, ori în medicină (prin introducerea opiumului şi a mercurului), dar a fost exilat, din pricina comportamentului arogant, şi catalogat „eretic şi urzupator”, fiindcă vindecările sale erau la polul opus faţă de cele efectuate de cei de la facultatea de medicină, Paracelsus a reuşit să dăinuie peste epoci întregi şi să se bucure de stima celor care îi apreciau lucrările şi calitatea cunoştinţelor despre alchimie pe care le dobândise încă de la şaisprezece ani[7]. Susţinând ideea că alchimia trebuie să imite procesul naturii pentru a atinge efectele desăvârşite, Paracelsus nota în lucrarea sa, Paragranum, l.II: Toate lucrurile sunt alcătuite din trei substanţe şi toate lucrurile îşi au numărul lor, greutatea lor şi măsura lor. […] Aceste trei substanţe se numesc sulf, mercur şi sare, şi ele sunt acţionate de un al patrulea principiu: viaţa. […] Există sute de feluri diferite de sare, de sulf şi de mercur, atât în univers cât şi în sistemul uman, şi în ele se află cele mai mari mistere. Toate lucrurile sunt ascunse în ele, în acelaşi fel în care o pară este ascunsă în păr şi strugurii într-o viţă de vie. Observatorul superficial vede doar ceea ce se înfăţişează simţurilor sale, însă vederea interioară descoperă lucrurile viitoare. Un grădinar ştie că viţa de vie nu va produce pere, şi nici părul struguri. Ignorantul vorbeşte despre cald şi rece, despre uscăciune şi umezeală, despre dulce şi acru, despre amar şi astringent, fără să ştie cauza care produce asemenea calităţi, dar înţeleptul recunoaşte în ele elementele stelelor. Într-un procedeu de contopire şi reiterare a naturii în construcţia fiinţei, Paracelsus afirmă că organismul uman reîntregeşte în el sistemul planetar: inima corespunde Soarelui, creierul-Lunii, splina-planetei Saturn, plămânii-planetei Mercur, stomacul-planetei Marte, ficatul-planetei Jupiter, iar rinichii-planetei Venus. Iar cele două universuri – uman şi astral – sunt animate de o energie singulară: mercurius[8].

            I. P. Culianu observă, în acelaşi studiu, în scopul definirii artei alchimice, faptul că emblema, de orice natură ar fi ea, chiar şi alchimică, este caracterizată prin înfăţişarea unor semnificanţi ai căror semnificaţi sunt ascunşi. În ceea ce priveşte caracterul alchimic al unei embleme, aceasta din urmă are calitatea de a transpune prin imagini limbajul încifrat al artei alchimice. Dacă simbolurilor alchimice leu verde, ou, Rege, Regină etc. le corespund substanţe reale, emblema alchimică îşi ia menirea de a figura un leu verde, un ou, un Rege şi o Regină. Cu alte cuvinte, dincolo de caracterul pur pictural al unui simbol, trebuie observată semnficaţia acestuia în sens alchimic, în sensul desăvârşirii lăuntrice a artistului prin viaţă veşnică. În sens alchimic, Leul este un cumul de imagini ale planetelor Mercur, Soare şi Jupiter (comunicare, înţelepciune, putere fizică), iar Verdele reprezintă Graţia Venus (sentimentele)[9], oul defineşte principiul generator al Lumii, germenul primordial şi, deopotrivă, unitatea celor patru elemente: coaja=pământ, stratul de aer=aer, albuşul=apă, gălbenuşul=foc, iar Regele-Regina înglobează principiile de natură alchimică: sulf/mercur, bărbat/femeie, soare/lună, în timp ce căsătoria semnifică faza de conjuncţie[10]; metalogenia naturală se realizează prin matricea pământului în care este proiectat oul filozofic (vas hermetic ce conţine materia primă; prin „clocirea” sa este obţinută Piatra Filozofală).

            Dacă la Maier arta emblematică are ca fundament mitologia lumii*, redusă de alchimist la semnificaţia Operei, la Mylius trebuie să avem în vedere fazele clasice de obţinere a Pietrei Filozofale: Marea Operă începe prin despărţirea (Separatio) materiei primare în anima şi corpus, urmează apoi conjuncţia (Conjunctio) celor două principii din care se naşte hermafroditul – Filius Sapientiae – mercurul, transmutat în oul cosmic. Apoi, viaţa evoluează prin coagulare şi dizolvare[11], iar armonia este stabilită atunci când cele două stări concură (nunta metalelor).

            Printr-o incursiune în opera lui Soltzius, aflăm că acesta extrage, din mai multe surse, 107 embleme alchimice prin intermediul cărora îi reprezintă pe alchimiştii celor douăsprezece neamuri: Hermes Trismegistul (Egipt), Maria, sora lui Moise (Iudeea), Democrit (Grecia), Morienus (Roma), Avicenna (arabi), Albert cel Mare (germani), Arnauld de Villeneuve (francezi), Toma d’Aquino (italieni), Ramón Llull (spanioli), Roger Bacon (englezi), Melchior Cibinensis (Sibiu-România, pentru Ungaria), Michael Sendigovius (polonezi). Lucrarea lui Soltzius aduce aminte, însă, de cele douăsprezece „chei” ale lui Basile Valentin, călugărul benedictin, apreciat de Theodorus Kerckringius ca fiind prinţul tuturor chimiştilor, cel mai învăţat, mai drept şi mai lucid dintre toţi scriitorii alchimişti. El îi spune studentului grijuliu tot ce se poate şti despre alchimie, lucru asupra căruia pot depune mărturie.

            Caracterul artistic, spiritual al alchimiei este demonstrat şi de către yoghini, care aduc argumente plauzibile în aceste sens. Discipolul (i.e. yoghinul) acţionează şi lucrează în mod direct asupra corpului său şi asupra vieţii mentale pentru a-şi elibera Spiritul, aşa cum alchimistul operează asupra materiei pentru a o transforma în aur, deci pentru a-i accelera procesul de maturaţie. Pentru alchimist, materia nu este doar o parte vie, ci constituie un rezervor de forţe sacre, aşa cum metalele ori mineralele reprezintă forţele cosmice, participând la sacerdoţiul alchimic. Aurul este el însuşi metalul desăvârşit, unicul, iar simbolistica sa concură cu cea a Spiritului, a autonomiei spirituale, fiindcă încarnează tot ceea ce înseamnă libertate. Căutarea elixirului este legată de căutarea insulelor îndepărtate şi misterioare (Shambala), acolo unde trăiesc „Nemuritorii”. Întâlnirea cu aceştia nu semnifică altceva decât depăşirea condiţiei umane şi participarea la o existenţă atemporală şi de beatitudine.[12]

            Niciodată alchimistul nu utilizează procedeele ştiinţifice[13], fiindcă el se află în căutarea unui elixir (apă a Tinereţii), adică a unui agent al transmutaţiei universale, aşa cum ascetul se află în căutarea unui Spirit, ca instrument al sanctificării[14]. În acest sens, atât alchimia, cât şi asceza urmăresc eliberarea de sub forţa Timpului, adică o cucerire a unei libertăţi şi beatitudini ce sunt posibile numai prin Nemurire, deci prin ARTĂ.

            I. P. Culianu aminteşte în „Artă şi alchimie” şi de limbajul alchimic, care justifică, de asemenea, valoarea artistică a procesului de obţinere a nemuririi. Folosindu-se de Decknamen (nume conspirative, în sistemul criptografic al Operei), limbajul alchimiei devine extrem de dificil, însă fără a-i anula caracterul artistic şi, deci, de a o reduce la ştiinţă, la empiric. Ca în orice artă, accederea/transcenderea poate fi realizată numai prin sacrificiu (catharsis) şi, în acest caz, prin desluşirea semnificaţiilor profunde ale termenilor specifici alchimiei, fără de care tehnica dobândirii Elixirului vieţii nu poate fi interpretată. Astfel, Soarele semnifică aurul, Luna-argintul, Mercur/Hermes-mercurul (elemente fundamentale în desăvârşirea Marii Opere), Leul-aurul, Leul Verde-vitriolul, iar Lupul devorator-stibina.

            Alchimia este, aşadar, o artă, având un caracter taumaturgic incontestabil. Desigur, practicile alchimice sunt extrem de greu de înţeles şi de urmărit în diacronia lor firească, însă, ca în orice artă, desăvârşirea ei nu se poate obţine decât prin muncă şi, mai cu seamă, pasiune. Credem că alchimia ar trebui raportată la acea artă inaccesibilă multora, poate doar acelora aflaţi într-o goană „nebună”, dar justificată, după Absolut. De altfel, sensul oricărei magii/arte este de a dobândi perfecţiunea, şansă de care orice fiinţă umană se bucură. Câţi dintre noi o pot valorifica în adevăratul sens al cuvântului? Probabil că foarte puţini şi spunem aceasta dintr-o doză de optimism minim.


* Este socotit simbolul perfecţiunii (de trei ori mare), deoarece reuneşte masculinul şi femininul: în Poimandres, scriere pusă pe seama lui Hermes, iniţiatorul este Intelectul suprem şi totodată Fecioara Lumii. Datorită androginiei sale, el mai simbolizează şi increatul, creaţia în forma ei pură, şi este reprezentat de către alchimiştii medievali ca un homunculus izolat în ou; de aici, s-a născut şi semnificaţia sa de sumă a timpului – apud Doina Ruşti, Enciclopedia culturii umaniste pentru oamenii grăbiţi (literatură, filosofie, religie), ed. a II-a, revizuită şi adăugită, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006, în Secolul al III-lea î. Hr. Generalizarea spiritului grec, p. 55.

[1]Mircea Eliade, Alchimia asiatică, Ed. Humanitas, 2003, p. 37.

[2]apud Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III, trad. de Cezar Baltag, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 159 sq.

[3]I.P. Culianu, Cult, magie, erezii, trad. de Maria-Magdalena Anghelescu şi Dan Petrescu, Ed. Polirom, 2003, p. 16.

[4]Mircea Eliade, Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, trad. de Elena Bortă, Ed. Humanitas, 2006, ediţia a II-a revăzută, p. 75.

[5]apud  Mircea Eliade, Yoga: nemurire şi libertate, trad. de Walter Fotescu, Ed. Humanitas, 2006, p. 285.

[6]I.P. Culianu, Cult, magie, erezii, trad. de Maria-Magdalena Anghelescu şi Dan Petrescu, Ed. Polirom, 2003, p. 19.

[7]apud Archibald Cockren, Alchimia (Maestrul şi Marea Operă), trad. de Ana Precup şi Ramona Ardelean, Buc., Ed. Herald, 2005, în Paracelsus, p. 38 sqq.

[8]apud Doina Ruşti, Enciclopedia culturii umaniste pentru oamenii grăbiţi (literatură, filosofie, religie), ed. a II-a, revizuită şi adăugită, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006, în Secolul al XVI-lea. Explozia culturală, p. 162.

[9] Alexandru-Ioan Radu, Viaţa eternă în Leul Verde, Premiul I pentru eseu, la Simpozionul Naţional „Ioan Petru Culianu”, ed. a V-a, 4 martie 2006. 

[10] apud Archibald Cockren, op. cit. în ANEXA 2: termeni şi simboluri alchimice, p. 170 sq.

* Aluzia la: Romulus şi Remus, alăptaţi de lupoaică (Emblema II), bărbatul bărbos care ţine dinaintea unui cuptor încins o sabie suspendată deasupra unui ou de proporţii enorme (Emblema VIII), dragonul ce-şi muşcă coada, vechi simbol al lui Ouroboros, prezent în manuscrisele alchimice greceşti (Emblema XIV), dragonul care moare ucis de Soare şi de Lună (Emblema XXV), Soarele care râvneşte Luna, precum cocoşul găina (Emblema XXXIII), Leul Verde, văzut ca Rebis (Emblemele XXXIV, XXXVIII) şi Dragonul care învăluie Femeia, ucigându-se reciproc (Emblema L).  

[11]apud Doina Ruşti – Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, secţiunea „Alchimist”, Editura Tritonic, 2005, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, p.16

[12] apud  Mircea Eliade, Yoga: nemurire şi libertate, trad. de Walter Fotescu, Ed. Humanitas, 2006, p. 287, 291.

[13] F. Sherwood, Taylor, A Survey of Greek Alchemy (The Journal of Hellenic Studies, 1930, vol. 50, pp. 109-139), p. 110

[14]apud Mircea Eliade, Yoga: nemurire şi libertate, trad. de Walter Fotescu, Ed. Humanitas, 2006, p. 294

 

Bibliografie selectivă:

 

  1. Cockren, Archibald – Alchimia (Maestrul şi Marea Operă), trad. Ana Precup şi Ramona Ardelean, Editura Herald, Bucureşti, 2005;
  2. Culianu, Ioan Petru – Cult, magie, erezii, trad. de Maria-Magdalena Anghelescu şi Dan Petrescu, Editura Polirom, Iaşi, 2003;
  3. Eliade, Mircea – Alchimia asiatică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003;
  4. Eliade, Mircea – Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III, trad. Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988;
  5. Eliade, Mircea – Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, trad. Elena Bortă, ed. a II-a, rev., Editura Humanitas, Bucureşti, 2006;
  6. Eliade, Mircea – Yoga: nemurire şi libertate, trad. Walter Fotescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006;
  7. Ruşti, Doina – Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005;
  8. Ruşti, Doina – Enciclopedia culturii umaniste pentru oamenii grăbiţi, ed. a II-a revizuită şi adăugită, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006.

 


Viaţa eternă în “Leul Verde”

Saturday, April 7, 2007

 

Rezumat

 

            Eseul constituie o prezentare panoramică a tehnicilor alchimice antice de dobândire a eternităţii, prin raportare la conceptul „Leul Verde”, expus în romanul „Jocul de smarald”, semnat Ioan Petru Culianu.

            Oamenii au fost preocupaţi încă din Antichitate să îşi depăşescă condiţia vremelnică, dar nimeni nu a izbutit prin demersul său să îşi îndeplinească scopul. Alchimia a fost catalogată ca o nouă modalitate de dobândire a perenităţii, cu ajutorul Pietrei Filozofale.

            Eseul expune, aşadar, mijloacele posibile de creare a Aurului ce conferă tinereţe veşnică şi, totodată, prefigureză o interpretare a terminologiei „Leul Verde”, ce stă sub spectrul Celor Trei Graţii, ilustrate de Sandro Botticelli în „Primavera” – Soarele, Jupiter şi Venus.  Viaţa Eternă devine, astfel, un laitmotiv al fiinţei umane, preocupate de a se integra în spaţiul absolut, ea putând fi obţinută sub semnul echilibrului Balanţei, în conjuncţia cu Venus.

 

            Lumea contingentă este un creuzet al elementelor mistice, în care omul ocupă locul primordial. El însuşi este o fiinţă plină de incertitudini, incapabilă de a-i înţelege pe deplin pe cei din jur şi, tragic, sau chiar banal, de a se autoînţelege. Această deficienţă îi distruge treptat personalitatea şi îl integrează, fără voie, într-un spaţiu fără ieşiri concrete – este vorba despre universul morţii. De aceea, fiinţa umană a încercat să-şi depăşească condiţia vremelnică încă din Antichitate. Există exemple concrete ale celor care au vrut să devină asemenea zeilor, deci fiinţe eterne. Putem lua ca reper pe tânărul Icar din mitologia greacă, personaj ce a încercat să se înalţe din spaţiul lumii comune, să comită hybrisul, să acceadă la universul transcendental cu ajutorul aripilor pe care şi le construise.

Metodele de integrare în dimensiunile eternităţii sunt variate. Nae Ionescu, reprezentant al elitei culturale româneşti, profesor şi model al exegetului şi prozatorului român, Mircea Eliade, delimita trei mituri de atingere a Absolutului: pelerinul – ideea de metempsihoză, de peregrinare în spaţii (a)temporale –, mirele mistic (refacerea cuplului androgin) şi asceza (practica yoga).

Alchimia, pe care o voi trata în studiul de faţă ca element mijlocitor în dobândirea spaţiului valorilor absolute, poate fi alăturată categoriei celor trei mituri amintite anterior, căci reprezintă o nouă cale de realizare a metanoiei, deci de reintegrare în spaţiul primordial, paradiziac, aşadar, în lumea edenică. Alchimia este o ştiinţă ce datează de secole întregi şi care a preocupat mulţi reprezentanţi ai culturii universale. Cel care practică această ştiinţă este identificat în ipostaza căutătorului pentru nemurire.

Un astfel de personaj este doctorul Jacobus Donatus Lutzius, evocat de distinsul elitist Ioan Petru Culianu (un mathesis unviersalis, după cum îl numeşte Horia-Roman Patapievici) în romanul Jocul de smarald, elaborat în colaborare cu H.S.Wiesner. În laboratorul său, „lung de zece-doisprezece iarzi, flancat de câte cinci rafturi paralele…pline până la refuz cu sticle şi fiole de toate dimensiunile,…cu şiruri de cărţi, care ocupau doar jumătate din lungimea lor”, acesta încearcă să desăvârşească planul alchimic, însă este otrăvit, în chip simptomatic, cu mercur, care îi provoacă evident moartea. Procesul alchimic, purtând pecetea unui patos ce provine din nadirul sufletului, îl atrage pe Doctor cu mrejele sale, inoculându-i o stare incipientă de anulare a liantului cu lumea contingentă.

Roberto d’Altavilla, în discuţia pe care o are în casa defunctului Doctor Lutzius, cu personajul-narator, Thomas, aduce la cunoştinţă că alchimiştii au convingerea că, dacă se modifică proprietăţile unui metal, se poate obţine aur. Pentru a susţine acest fapt, este invocat exemplul apei, care poate fi lichid sau solid, deci îşi modifică proprietăţiile. Însă, modificarea calităţilor poate fi analogată cu faptul că apa este fie element pedepsitor (potopul biblic), fie benefic (apa vie ce are funcţie perpetuă de regenerare şi întreţinere, şi apa moartă, care nu este mereu malefică, ci constituie un element salvator, ca liant în suturarea magică)[1]. Astfel se întâmplă şi cu celelalte elemente primordiale: focul este slugă bună[2], ce potenţează viaţa, dar şi duşman nemilos[3], căci distruge existenţa, pământul, asemenea focului, este principiu născător[4], care dăruieşte existenţa, dar reia periodic totul[5] pentru a oferi din nou, iar aerul este necesar vieţii, dar, de asemenea, o poate distruge: aztecul Ehecatl, descoperitorul iubirii, participă ca element antropogonic la insuflarea vieţii, iar Huracan din miturile maya („iluzia divină”, triada supremă), deşi capabil de mari violenţe – cuvântul românesc „uragan” – este omologat cu centrul energetic divin al universului[6]. Însă, care este conexiunea acestor elemente cu alchimia? Ele, de fapt, ilustrează în prealabil ideea că totul se poate schimba, că fiecare element existent pe planetă poate căpăta o altă semnificaţie, deci are caracter dubitativ. Aşadar, imposibilium nulla obligatio est.

În Alchimia asiatică, Mircea Eliade aminteşte că în tradiţia chineză există trei metode de practicare a unei alchimii ezoterice, deci care inoculează o profundă stare meditativă şi, în plus, de asceză. Acest tip de alchimie, se pare, a fost desăvârşit de Ko Ch’ang – Kêng (Po Yü-chuan, după cum mai este cunoscut) prin trei metode, în care putem identifica cele patru elemente supreme. În prima metodă, pentru a se atinge starea cathartică, trupul (iată, elementul pământ) trebuie să suplinească plumbul (cu toţii ştiu că alchmiştii preferă acest metal, simbol al virilităţii, yangul, alături de argintul-viu), iar inima (aerul) înlocuieşte mercurul. „Concentrarea”, ce poartă denumirea de dhyâna, suplineşte lichidul necesar (deci, apa), iar scânteiele de inteligenţă – focul necesar. De asemenea, în celelalte metode, apar identificate cele patru elemente: răsuflarea şi lichidul seminal – pământul, sufletul şi sângele – aerul, semnul ciclic „cal” şi mintea – focul, iar semnul ciclic „gazgan” şi rinichii – apa.

În cele din urmă, alchimia este o tehnică hierofanică, întrucât, prin conceptul coincidentia oppositorum care se impune prin această îmbinare viabilă de elemente aflate în raport antinomic: foc, apă, aer, pământ, se desăvârşeşte un proces iniţiatic (desigur, cu valoare taumaturgică) ce oferă posibilitatea de transcedere la spaţii compensatorii, benefice, de fericire indubitabilă.

După cum menţionează doamna Doina Ruşti, Opera alchimistului începe prin despărţirea haosului în anima şi corpus, apoi urmează conjuncţia celor două principii, din care se naşte hermafroditul, „Filius Sapientiae”, mercurul (simbolul feminin – yin) transmutat în oul cosmic. Viaţa evoluează prin coagulare şi dizolvare[7], dar armonia supremă este dobândită atunci când cele două stări concură. Astfel, are loc aşa-numita „nuntă a metalelor”. Se creează o nouă delimitare a noţiunii de „căsătorie”, ce deţine ideea de combinare organică, trimiţând acum la un proces mecanic de operaţii fizico-chimice, integrându-se în sistemul legilor celor două ştiinţe, în moarte. Nunta devine combinare; dragostea devine combustie, moartea devine neutralizare, incinerare[8] – un ciclu perfect. Însă, cum eternitatea reprezintă condiţia ce se obţine prin procedee complexe şi complicate, trebuie să existe un sacrificiu pentru a desăvârşi procesul alchimic de perenitate. În textele helenistice şi arabe de specialitate, se vorbeşte despre o tortură a metalelor, definitivată în „Testamentul lui Ga’fer al Sâdiq”, unde apare precizarea clară a faptului că acele corpuri moarte trebuie torturate prin Foc şi prin toate Artele Suferinţei, ca să fie înviate din nou, căci fără suferinţă şi fără moarte, nu poate fi vorba de Viaţă Eternă[9].

Propun acum, din considerente obiective, o interpretare a terminologiei „Leul Verde”. În romanul lui I.P.Culianu se face precizarea că doar atunci când „caduceul lui Mercur atinge spiritul universal, Cele Trei Graţii arată spre pământ, văzduh şi focul astral”, iar Leul Verde îşi face apariţia pentru a se închina Zeiţei de Smarald.

Mercurul reprezenta la romani zeul mesager, deci comunicarea, iar ca planetă, ilustrează inteligenţa şi schimbarea. Cele Trei Graţii, reprezentate în „Primavera” lui Botticelli şi care au primit terminologia de la distinsul renascentist Marsilius Ficinus, sunt: Soarele – simbol al luminozităţii, al apolinicului, reprezintă personalitatea esenţială a unei persoane, trăsăturile de bază şi atitudinea generală faţă de viaţă[10], Jupiter – este cea mai mare planetă din sistemul solar, întruchipează norocul, oportunitatea şi capacitatea de a lărgi perspectivele[11], echivalând cu zeul grec, Zeus, în panteonul roman, şi Venus – planeta cea mai luminoasă de pe cer, Luceafărul, inspiraţia, geniul, eternitatea, simbolizează romantismul, relaţiile, iubirea şi frumuseţea[12].

De asemenea, leul este stăpânul animalelor, ilustrează ferocitatea, puterea desăvârşită, iar prin culoarea sa aurie, simbolizează cunoaşterea, apolinicul. Verdele reprezintă viaţa, dragostea, generic, sentimentele. Aşadar, denumirea de „Leul Verde” este justificată exhaustiv: Leul este un cumul de imagini ale planetelor Mercur, Soare şi Jupiter (comunicare, înţelepciune, putere fizică), iar Verdele reprezintă Graţia Venus (sentimentele). Totuşi, să nu uităm că în poemul lui Pietro degli Ecati se menţionează că Viaţa Eternă poate fi atinsă sub semnul echilibrului Balanţei, în conjuncţia cu Venus, cu verdele vieţii, deci cu smaraldul – Leul Verde se va ivi ca să se închine Zeiţei de Smarald. În subsidiar, pe piatra preţioasă, iată, verde, ce o deţinea Pietro, apar inscripţionate simbolurile celor Trei Graţii, subordonate de cel al Balanţei, a şaptea casă din zodiac, ce întruchipează echilibru în gânduri şi sentimente, iar cifra „şapte” este reprezentativă divinităţii, prin aluzie la cele şapte zile biblice ale creaţiei şi la cele şapte corpuri cereşti ale astronomiei antice – Soarele, Luna, Mercur, Venus, Marte, Saturn şi Jupiter[13]. Într-adevăr, puţin şocant este faptul că piatra de smarald este considerată de către alchimişti a fi petra genitrix (Piatra Mamă) – în sanscrită, poartă denumirea de asmagarbhajanăscut din stâncă, iar printr-o incursiune în „Vedice”, putem relaţiona smaraldul cu Brahma, care înfăţişează spiritul universal, ce s-a autocreat din Oul de Aur. Încă o dată, elitistul Mircea Eliade, în aceeaşi „Alchimie asiatică”, ne furnizează informaţia că minereul de aur se naşte sub acţiunea Cerului, în special a Soarelui, astfel încât el nu mai păstrează nicio humoare care ar putea fi distrusă sau arsă de foc, şi nicio umiditate lichidă care ar putea fi evaporată prin foc[14]; minereurile sunt embrioni scoşi înainte de vreme, atât minereurile, cât şi metalele îşi pot desăvârşi creşterea prin metalurgie şi alchimie, atingând chiar perfecţiunea, stadiul final al materiei, devenind adică Aur[15].

Surprinzător, există şi o inversare a procesului alchimic, pusă la dispoziţie de doctorul Lutzius: revenirea în contingent se realizează prin întrebuinţarea plumbului (echivalentul lui Saturn), la ora lui Saturn, în conjuncţia cu Luna Moartă (urletele câinilor). Însă, odată atinsă starea de deplină Superioritate, ne întrebăm – inevitabil – cine îşi doreşte să realizeze imersiunea în lumea vorace? Totuşi, putem considera această informaţie ca fiind avertizarea lui Lutzius în ceea ce priveşte distrugerea tabloului lui Sandro Botticelli, capodoperă cu limbaj plastic esopic, ce ascunde sub aparent simpla ilustrare a unor beatitudini, secretul dobândirii veşniciei.

În ipostaza lui de formă aruncată în întâmpinarea altui om, cuvântul constituie o poartă deschisă, dar şi un prag.[16] „Leul Verde” devine, după cum am observat din cele expuse anterior, o formă ideală de transmitere a unei informaţii, de fapt, a unui mesaj subliminal, care potenţează calea către Absolut prin tehnica alchimică de metanoie.

Menţinerea tinereţii, aşa cum apare evidenţiată în „Jocul de smarald”, poate fi realizată şi prin următoarele: dormitul alături de o fată tânără, fecioară, şi acumularea respiraţiei acesteia, sau prin băutul unui pahar dimineaţa şi unul seara de bucată de cositor topit şi ars în tingere de fier şi amestecat cu vin, ungie de aur încălzită într-un mojar, împreună cu sare albă de mare şi apă. Apoi, mixtura se toarnă într-un butoi de vin, din care se obţine aur potabil. Procedeul pare destul de complicat şi nu extrem de plauzibil, dar, evident, efectul taumaturgic, care se impune mai apoi, oferă satisfacţie maximă. În cultura mesopotamiană, eternitatea era înfăţişată de lapislazuli – piatră semipreţioasă, purtată de zei, de culoare albastră, simbolizând întreaga magie a Cerului înstelat (toate virtuţile de îmbogăţire a popoarelor orientale). Zeul Lunii (Nannar) nu era reprezentat numai iconografic cu o barbă albastră, ca să i se indice mai concret esenţa, ci toate virtuţile pe care le stăpânea el erau simbolizate prin lapislazuli[17].

Cu toate acestea, a creat cineva aurul întineririi prin procese alchimice? Există, totuşi, ipoteza că un anumit Nicholas Flamel, născut în jurul lui 1330, în Pontoise, Franţa, ar fi creat de trei ori aur, după spusele sale în „Hieroglyphica”. Flamel, notar, copist şi vânzător profesionist de cărţi, primeşte într-o zi o anumită carte în care erau înfăţişate diverse procedee de obţinere a aurului din alte metode. Copiază desenele, le atârnă în magazinul său, discută cu colegii săi, dar nimeni nu înţelege ilustraţiile. Nicholas Flamel, perseverent, îşi organizează un laborator şi urmăreşte etapele înfăţişate în desene, reuşind în cele din urmă să descopere „arta”, să devină iniţiat, iar apoi mistagog. Foloseşte aurul împreună cu soţia sa, Perenelle, pentru a-i ajuta pe ceilalţi şi construiesc monumente durabile. Flamel moare, însă, pe 22 martie 1417, după 40 de ani de la decesul soţiei sale, şi este îngropat la Biserica Saint-Jacques şa Boucherie, în apropierea reşedinţei sale. Casa îi este prădată de hoţii ce căutau aur, dar aceştia nu găsesc nimic. Deschid coşciugul alchimistului şi, impresionant, Flamel nu se afla acolo. Astfel, s-a presupus că el şi soţia sa nu muriseră datorită aurului întineririi creat de însuşi Flamel. Totodată, un emisar al lui Ludovic al XIV – lea a relatat că i-a văzut pe cei doi în India, iar în 1761, s-a declarat că au fost văzuţi la o reprezentaţie la Opera din Paris[18].

Este oare adevărat? A creat Flamel Piatra Filozofală? Este acesta expresia vie a nemuririi? Probabil că adevărul zace în mormântul secretului lumii, pe care nimeni din lumea comună nu îl deţine, producându-se, astfel, o nouă incertitudine la nivel panoramic.

Fiinţei umane, nouă, umililor reprezentanţi ai contingentului, nu ne rămâne decât speranţa, cu siguranţă, specioasă a faptului că vom fi cândva capabili de a ne depăşi condiţia vremelnică. Poate că dacă fiecare om s-ar afla în goana „nebună” după Absolut, am fi îndreptăţiţi să ne purificăm de păcatul strămoşesc, să deţine – în accepţiune alchimică – Leul Verde, să dobândim „Rebisul” (androginul cosmic, reprezentat iconografic sub forma unei făpturi umane bisexuate[19]), aşadar, să ne integrăm în tărâmul valorilor noesisului, unde acelaşi eşti tu, toţi sunt în unul şi unul e-n toţi şi toţi sunt în Dumnezeu (Tat Twam Asi).


[1] Victor Kernbach – Mituri esenţiale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, „Apa”, p.129

[2] Ibidem, p.132

[3] Ibidem, p.132

[4] Ibidem, p.146

[5] Ibidem, p.146

[6] Ibidem, p.150

[7] Doina Ruşti – Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, secţiunea „Alchimist”, Editura Tritonic, 2005, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, p.16

[8] Mircea Eliade, Alchimia asiatică, „Nunta şi sensibilitatea metalelor”, Editura Humanitas 2003, p.125

[9] Ibidem, p.127 sq.

[10] Allan Zola Kronzek & Elizabeth Kronzek – Ghidul vrăjitorului-un îndrumar către lumea magică a lui Harry Potter – „Astrologie”, Editura Humanitas Junior, Bucureşti 2003, trad. Ioana Iepureanu, p. 28

[11] Ibidem, p. 28

[12] Ibidem, p. 28

[13] Allan Zola Kronzek & Elizabeth Kronzek, op. cit., „Aritmanţie”, p. 19

[14] Mircea Eliade, ed.cit., p. 149

[15] Ibidem

[16] Doina Ruşti – Mesajul subliminal în comunicarea actuală, Editura Tritonic, Bucureşti 2005, p. 41

[17] Mircea Eliade, op.cit., p. 98

[18] Allan Zola Kronzek & Elizabeth Kronzek, op.cit., „Nicholas Flamel”, p.188

[19] Mircea Eliade – Mitul reintegrării, Editura Humanitas, Bucureşti 2003, p. 82

 

 

 

atorită aurului întineririi creat de însuşi Flamel. totodată,herie, în apropierea r

Bibliografie selectivă:

 

  1. Ioan Petru Culianu – Jocul de smarald,  trad. Agop Bezerian, Editura Polirom, 2005;
  2. Victor Kernbach – Mituri esenţiale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978;
  3. Mircea Eliade – Alchimia asiatică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003;
  4. Mircea Eliade – Mitul reintegrării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003;
  5. Doina Ruşti – Mesajul subliminal în comunicarea actuală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005;
  6. Doina Ruşti – Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Editura Tritonic, Bucureşti, ediţia a III – a revăzută şi adăugită, 2005;
  7. Allan Zola Kronzek & Elizabeth Kronzek – Ghidul vrăjitorului, un îndrumar către lumea magică a lui Harry Potter, trad. Ioana Iepureanu, Editura Humanitas Junior, Bucureşti, 2003.