Inca un anunt

Monday, February 25, 2008

Programul “Orizonturi Deschise” isi propune sa sustina 100 de absolventi care doresc sa isi desavarseasca formatia intelectuala printr-un program de master sau doctorat la o universitate straina de prestigiu. Asadar, studentii care au fost acceptati de o astfel de universitate sunt eligibili pentru un grant de pana la 15,000 USD pe an pe intreaga durata a formatiei urmate. Data limita pentru depunera dosarelor este 15 iunie 2008, iar bursele sunt acordate incepand cu anul universitar 2008-2009. Pentru informatii complete va rugam sa accesati http://www.fundatiadinupatriciu.ro/?article=39.

Termen limita:
2008-03-31 00:00

Anunt

Wednesday, February 20, 2008

Am primit anuntul asta pe mail. Il postez aici, asa cum l-am primit, in cazul in care cineva e interesat.

ANUNŢ

CONCURS NAŢIONAL DE POEZIE

Primăria Municipală Gherla şi Casa Municipală de Cultură Gherla, în colaborare cu Mănăstirea Nicula, organizează CONCURSUL NAŢIONAL DE POEZIE “ProVERS”, ed. a II-a, mai 2008. Concursul se va desfăşura pe două secţiuni:

I. Volum de debut: scriitorii care au debutat în volum, la orice editură naţională sau internaţională (condiţie unică – ISBN), pot trimite, într-un plic A4, volumul de debut, în 4 exemplare, căruia îi vor ataşa un CV. Va exista un singur premiu naţional. Volumele necâştigătorilor vor fi expediate: BCU Cluj-Napoca 1 ex., Bibliotecii Facultăţii de Litere a UBB Cluj-Napoca 1 ex., juriu 2 ex. /

II. Grupaj de poezie în manuscris: tinerii poeţi, cu vârsta maximă de 30 de ani, nedebutanţi în volum şi (implicit) nemembri ai USR, pot trimite, până la data de 1.IV.2008, minim 7 şi maxim 10 texte poetice, tehnoredactate faţă-verso, în 5 exemplare, la 1 rând, font Times New Roman, dimensiune 12. Într-un plic format A4 se introduce grupajul de poeme; pe prima pagină a grupajului este scris un motto; în acelaşi plic A4 se introduce un plic mic, închis, cu acelaşi motto scris pe verso; înăuntrul plicului concurentul va pune un CV care va cuprinde: a. motto-ul pus pe plicul mic şi pe grupajul de poezii; b. nume/prenume; c. dată/loc de naştere; d. studii, premii/distincţii/activitate culturale/literare; e. un crez poetic de maxim 10 rânduri; f. o fotografie tip buletin.

Adresa la care vor fi trimise lucrările este Casa Municipală de Cultură Gherla, P-ţa Libertăţii, nr. 1-2, mun. Gherla, jud. Cluj, cu menţiunea „Pentru Concursul de Poezie ProVERS – volum de debut” sau “Pentru Concursul de Poezie ProVERS – grupaj de poezie”. Grupajul de poeme poate fi trimis şi pe adresa concursulprovers@yahoo.com. În acest caz se ataşează mesajului şi CV-ul. /

Juriul: 4 persoane – scriitori şi critici literari de marcă! Juriul va fi anunţat la 1 aprilie 2008.

Festivitatea de premiere va avea loc în cadrul ÎNTÂLNIRILOR DE LA NICULA, ed. a III-a, mai 2008. Premii: Premiul naţional ProVERS pentru volum de debut: 1000 RON; Premiile pentru grupaje de poezie: Marele Premiu – 700 RON, Premiul I – 500 RON, Premiul II – 400 RON, Premiul III – 300 RON, Menţiune I – 200 RON. Vor fi acordate premii suplimentare, acordate de instituţiile culturale clujene, de publicaţii şi edituri şi de persoane fizice: cărţi, abonamente, publicaţii, bani. Drumul, cazarea şi masa vor fi asigurate de către organizatori.

*Contact:

Luigi MUREŞANU – 0742699745 / luigi.muresanu@yahoo.com

concursulprovers@yahoo.com / www.concursulprovers.ro


Literatura romana la Viena

Friday, February 1, 2008

Pe 20 ianuarie, la ICR Viena, a fost organizata o lectura publica din literatura romana feminina, in cadrul proiectului Matinee&Brunch, desfasurat in colaborare cu Editura Polirom.

Mircea Cartarescu a deschis, insa, evenimentul cu o lectura din De ce iubim femeile.

Scriitoarele invitate sa citeasca: Doina Ruşti, Gabriela Adameşteanu, Simona Popescu, Ana Maria Sandu, Ruxandra Cesereanu, Florina Ilis, Maria Manolescu, Cecilia Ştefănescu, Gabriela Gavril.

Informatii gasiti si aici.


Ipostazele trupului în “Frumoasa fără corp”

Friday, February 1, 2008

Lucrare prezentată la Colocviul Omagial “Gheorghe Craciun”, din 8 decembrie 2007, organizat de Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania, Braşov. Programul evenimentului se poate găsi aici.

Frumoasa fără corp este un roman metatextual, titlul făcând apel la poemul eminescian Miron şi frumoasa fără corp, prelucrat de poet după basmul lui Kunisch. Această a treia scriere epică a lui Gheorghe Crăciun continuă seria începută de primele romane, regăsind aici câteva dintre personajele anterioare, printre care Vlad Ştefan, profesorul de desen, şi inginerul Octavian, prieten al profesorului. Catalogat de criticii literari ca roman al căutării, roman de dragoste, somatografie de profunzime, ce conţine o implicită provocare la adresa lecturii leneşe, obişnuite să traseze graniţe între ficţional şi nonficţional, între demersul artistic şi cel teoretic[1], cea de-a treia carte a lui Gheorghe Crăciun acordă o importanţă semnificativă imaginii trupului, care nu mai apare legată exclusiv de ideea de trup-literă/text, precum în volumele anterioare, ci urmăreşte alte coordonate: trupul se înscrie pe făgaşul biologicului, al umanului, al sensului propriu din dicţionar am putea spune, dintr-o nevoie de definire a personalităţii. Aflate într-un periplu al căutării proprii, personajele au nevoie de materialitate, de simţul concretului, de acel „ceva” care să le definească fiinţa la modul cel mai palpabil. Sigur, prototipul de scriere epică a lui Gheorghe Crăciun – eu nu vreau să explic limbajul prin intelect, ci prin corp[2] – se menţine; doar modalitatea de conturare a ideii de trup se înscrie pe o altă traiectorie.

Există în Frumoasa fără corp câteva tipuri esenţiale de ipostaziere a trupului şi care se pot integra în ceea ce am numi generic categoria eroticului, a senzualului pronunţat: trupul-închisoare, trupul-cupidon, trupul sexual, trupul empiric şi trupul autonom. Detalierea acestor ipostaze nu face altceva decât să ajute în fixarea parametrilor ce trebuie urmăriţi în decodificarea mesajului Frumoasei fără corp, identificabil de altfel în această aserţiune a lui autorului: atunci când scriu, eu scriu cu trupul întreg, iar cerebralitatea mea, câtă există, nu e decât un mijloc de a-mi pune în priză toată fiinţa, de a-mi topi gândurile în senzaţii, de a transforma din nou noţiunea în percepţie[3]. Rezultă de aici o ingeniozitate a definirii fiinţei, în sensul cel mai abstract şi absolut: renunţarea la aspiraţiile direct metafizice, prin apelul la fantastic şi optarea pentru căutarea sacralităţii în ceea ce este omul însuşi, respectiv în jumătatea sa pământească – trupul. Iar umărirea acestor modalităţi prin care în om coexistă sacrul şi profanul, în termenii lui M. Eliade, sunt puse în corespondenţă cu ipostazele corpului, amintite anterior.

Trupul-închisoare constituie prima categorie identificabilă diacronic în discursul romanului. Corpul este văzut ca obstacol în măsura în care obstrucţionează fiinţa de la libertate. Aparţinând exclusiv profanului, trupul se dezice de la orice aspiraţii transcendente, fiindcă primatul său vizează plăcerea, tentaţia profană. Cel ce resimte această piedică este Vlad Ştefan, scribul romanului: „dincolo de toate, mai apare şi nemernicul ăsta de corp fizic, cu pretenţiile lui de libertate în senzaţie, cu tendinţele lui expansioniste şi o sumedenie de mofturi spaţiale”.

Ideea lipsei de sacralitate a trupului este redată prin ideea de nevoie sexuală. Corpul se manifestă prin impulsuri, urmăreşte senzaţii, plăceri de maximă intensitate. Gheorghe Crăciun optează în acest caz pentru o perspectivă de sorginte creştină asupra corpului, întrucât, se ştie prea bine, reprezentanţii acestei confesiuni privesc corpul ca pe singurul element ce râvneşte la plăcere. Sigur, putem aminti aici şi doctrina bogomilistă care stipulează faptul că fiinţa umană este una duală, trupul aparţinând diavolului, iar sufletul lui Dumnezeu.

Contextul în care imaginea trupului-închisoare apare reliefată în Frumoasa fără corp e următorul: personajul Gil se află pe litoral, la Mangalia, alături de Marcela, iar gândul inevitabil care-i trece prin minte personajului de sex masculin este acela dacă nu cumva era posibil ca sub duritatea îndurerată şi dispreţuitoare a Marcelei să se ascundă ceea ce orice femeie doreşte de la un bărbat care-i place?[4] Pentru Gil, rezistenţa în faţa nevoii de a face sex este inutilă. Dimpotrivă, aceasta echivalează cu un deziderat ales prin raportarea la ansamblu: chiar ar fi dorit să semene şi el oricărui individ din mulţime, reducându-şi viaţa la strălucirile epidermei şi obsesia sexului opus[5].

În conexiune cu trupul-închisoare, se dezvoltă ipostaza trupului-cupidon*. În momentul în care Miron o cunoaşte pe Ioana se petrec cu repeziciune o serie de trăiri în interiorul fiinţei sale, pe care încercând să şi le nege, Miron eşuează. Ceea ce simte pentru Ioana, este atracţie atât fizică, cât şi psihică, dar în doze temperat sexuale şi augmentat sufleteşti. Între cele două personaje, se produce o atracţie a corpurilor care este redată obiectiv de către narator, atenţia fiind focalizată pe trăirile personajului masculin. Aluzia la mitologie, aşa cum am menţionat în nota infrapaginală, rezultă tocmai din modul în care este atras personajul masculin de cel feminin. Cu cât încearcă să-şi reprime sentimentele, pe care le aseamănă cu nişte semne ale unei vârste de mult uitate (adolescenţa), cu atât atracţia este mai puternică. Trăirile lui Miron se transformă în stări contemplative, în puneri în abisul fiinţei: Ioana îl obseda atât de tare, încât de multe ori rămânea cu ochii pironiţi în gol şi se pomenea gândindu-se la uşurinţa cu care ar accepta să dispară ca individ, să se contopească cu ea, cu trupul ei[6]. Semnele îndrăgostirii, ale atracţiei sufleteşti mediate de trup (trebuia să treci peste acel prim sentiment că femeia din faţa ta are o frumuseţe care te pune în încurcătură) sunt evidente şi se înscriu tot în sfera mitologicului prin faptul că „trupul amorezat” traversează o serie de stări specifice: îl cuprindea o căldură insuportabilă, repede răspândită de-a lungul cefei, prin şira spinării până în vârful degetelor de la picioare, […] transpiraţia palmelor, umezeala ce-i brobonea fruntea, aruncându-l în cea mai cumplită umilinţă[7]. Trupul-cupidon înseamnă, în contextul romanului, trăire metafizică, sau mai degrabă, echivalează cu o stare ce potenţează o trăire duală: pe de o parte, în contingent, iar pe de altă parte, într-o lume virtuală, a iubirii, mediator fiind în al doilea caz sufletul/inima. Astfel, fiinţa umană, în speţă Miron, se înscrie în alte coordonate existenţiale, ca rezultat al îndrăgostirii: ritmul bătăilor inimii, pulsul şi respiraţia, pielea şi circuitele nervoase ale minţii, nimic nu mai era al lui, toată persoana sa socială de medic respectabil se dezintegra într-o enormă emoţie[8].

În relaţie antinomică cu ipostaza descrisă anterior, este reliefat trupul sexual, teoretizat prin optică feminină şi prin intermediul imaginii Parisului cosmopolit al relaţiilor corporale. Trupul sexual este conex unei stări de platitudine, care depreciează orice posibilitate de reîntoarcere la mit, aşa cum ar putea semnifica ipostaza trupului-cupidon prin potenţialul metafizic al iubirii. Sexualitatea survine în roman ca imagine scabroasă, ca element ce erodează ireversibil partea interioară a omului: o senzaţie de murdărie, de boală, sentimentul că e o femeie de nimic, din care orice bărbat şi-ar putea face o jucărie[9]. Existenţa umană este pusă sub semnul întrebării în ipostaza trupului-sexual, pentru că demiurgul romanului/vocea narativă priveşte, şi în acest caz, corpul ca pe un obstacol în calea întoarcerii la illud tempus. Interesant este, însă, faptul că există două modalităţi de suprimare a acestei piedici, care poate fi relaţionat grosso modo cu prima ipostază a trupului pe care am identificat-o în roman: pe de o parte, relaţiile sexuale întreţinute în timpul mistic al nopţii anulează în mod cert orice stare negativă legată de ideea decadenţei prin sex (nu o vedea, pentru că nici ea nu-l vedea pe el); iar pe de altă parte, purificarea poate rezulta în acest caz prin întrebuinţarea apei, prin spălarea propriu-zisă a corpului, căci apa, ca element primordial şi fiind, după Pindar, „mai bună ca orice”, presupune curăţire, întoarcere la o stare pură, aşa cum este în cazul potopului biblic.

Trupul sexual nu este în mod necesar distinct de trupul-închisoare, însă am ales această dihotomie pentru că, în primul rînd, contextul redării lor este unul diferit, iar, în al doilea rând, trupul-închisoare defineşte o stare generică, din simplul motiv că plăceri sau senzaţii (tari) nu înseamnă în mod obligatoriu sexualitate, în timp ce trupul sexual teoretizează o apetenţă particulară a trupului-piedică.

Ipostaza trupului empiric nu este vitală în clasificarea pe care ne-am propus să o realizăm, pentru motivul că nu este atât de clar reliefată precum celelalte ipostaze. Am considerat, însă, utilă introducerea acesteia pentru a semnala faptul că Gheorghe Crăciun nu se pierde, tehnic vorbind, de-a lungul romanului în încrengătura poveştilor pe care le relatează prin intermediul personajelor sale şi, astfel, nu uită să raporteze trupul şi la ceea ce semnifică el strict din perspectiva experienţei fireşti. Conturarea acestei ipostaze se produce în mod concret spre finalul scrisorii filozofice pe care Gil i-o adresează lui Vlad Ştefan. Îmbătrânirea corpului este asociată inevitabil unei morţi; fireşte, morţii fizice. Ideea expusă în roman mi se pare a aborda problematica morţii (fizice) dintr-o perspectivă inedită, aceea a corporalizării morţii, în sensul că moartea există în noi deja, doar că acţiunea ei asupra trupului se desfăşoară, de cele mai multe ori, lent, cu încetinitorul. Aceasta ar fi practic vremelnicia omenească sau acea vârstă pe care până şi noi va trebui să o atingem. Trupul empiric este asociat, mai apoi, unei boli care îţi arată drumul, sensul, iremediabila lagună în care toate mişcările şi nedumeririle tale se vor îneca într-o bună zi[10]. Imaginile anterioare reuşesc să sintetizeze viziunea despre moarte: aceasta nu doar anulează orice trăire, din contră, certifică inutilitatea căutării, fiindcă în cele din urmă experienţa acumulată devine, prin dispariţie, un nonsens.

În fine, trupul autonom nu defineşte doar virtualul sau lumea simulacrelor[11], ci este o veritabilă metonimie pentru ideea de căutare a unui mijloc de transcendere, lumea individuală fiind însăşi o parte din lumea metafizică. În acest caz, întoarcerea la textualism, la ideea de trup ca text este evidentă, fiindcă Gheorghe Crăciun îşi motivează opţiunea prin procesul scrierii şi al lecturii. Lumea imediată împinge la evadare: când citim, trupul nostru visează, se vrea intrat în pielea altor oameni, tânjeşte după acţiuni, călătorii, gesturi, tăceri, reacţii organice, stări de spirit pe care nu le-a avut niciodată, iar cât despre scris, cât despre chinul de a transforma coala albă de hârtie în iluzia unui univers, acesta e motivat în profunzimea sa cea mai intimă tocmai de voinţa (de multe ori inconştientă) afirmării unei deosebiri sensibile, adică a ideii de individualitate[12]. Prin scriere, autorul reuşeşte să-şi descopere corpul, reuşeşte să se definească pe sine, să-şi dobândească sensul. Tocmai de aceea, lumea individuală pe care o proclama trupul nu este doar o lume simulacră, ci e mai degrabă o lume adiţională, cu sensuri şi legi proprii, mult apropiată de ideea tărâmului sacru. De asemenea, celelalte ipostaze fuzionează între ele, dând naştere acesteia din urmă. Trupul este, astfel, o lume legitimă şi un element vital în comunicare: trupul este gura vorbitoare, mâna şi mişcarea, clipirea pleoapei, sufletul, senzaţiile, prezenţa gândului, emoţia şi atingerea, tăcerea cărnii, acea interioritate raţională şi viscerală din care se naşte limbajul[13]. adică Totul.

Ipostaza care în cele din urmă reuşeşte să se „afirme” în cadrul romanului atât în finalul capitolului ultim, cât şi al aceluia din epilog este, fără îndoială, aceea a trupului-autonom. Scribul cărţii şi autorul, prin scriere, obţin desăvârşirea, singurul lor mod de a reuşi trancenderea trupului fiind procesul creaţiei prin Logos. Dualitatea umană, regăsită la nivelul trup – suflet, se transformă în final în mediator al regăsirii Adevărului, al reîntoarcerii la origini. Pornind de la ideea că omul nu este nici înger, nici fiară în acelaşi timp, este jumătate-înger-jumătate-fiară, este rând pe rând înger şi fiară, dar fiara, la rându-i, este, pentru înger, organ şi obstacol deodată[14],Gheorghe Crăciun mizează ultimamente pe faptul că, odată cu definirea corporalităţii, obiectivul uman a fost atins, iar trupul – autonom – se contopeşte, în sensuri metafizice, cu sufletul, astfel încât este posibilă omniprezenţa: trupul meu continua să se afle acolo, în sala de meditaţie, el continua să respire şi să funcţioneze ca un organism, dar eu mă aflam în curtea casei din Tohanu Nou sau ieşeam din grădina lui Viorel pe malul Bârsei în celălalt Tohan, coboram din tren în gara de la Sighişoara […]. Toate acestea se putea întâmpla deodată, ca şi cum fiinţa mea s-ar fi multiplicat, răspândindu-se în toate părţile ca o sferă de cristal sfărâmată[15].

Peştele din epilogul romanului, a cărui armură sticloasă de solzi îţi lua ochii, nu este altceva decât o himeră a unui trup desăvârşit. Frumuseţea şi strălucirea trupească survin tocmai atunci când corpul îşi găseşte stabilitatea, adică atunci când, paradoxal, are loc unirea cu sufletul, deci transformarea în fiinţă desăvârşită: ceva de o frumuseţe desăvârşită, nepământească…

Gheorghe Crăciun reuşeşte prin teoretizarea trupului să redimensioneze receptarea romanului Frumoasa fără corp, de altfel inedit prin construcţie şi imaginaţie. Prozatorul nu se complace în poveste simplă, ci optează pentru o poveste cu iz eseistic. De aceea miza trupului, aşa cum a fost prezentat şi mai înainte, trebuie interpretată în ideea dualismului fiinţei umane, trăirea propriu-zisă urmărind, aşadar, mai multe coordonate. Iar primele patru ipostaze reunite sub ideea „trupului-autonom” nu fac decât să certifice faptul că realmente trupul ştie mai mult.


[1] Carmen Muşat în Prefaţa la Gheorghe Crăciun, Frumoasa fără corp, ed. a II-a revăzută, însoţită de un dosar de receptare critică, Bucureşti: Art, 2007

[2] Gheorghe Crăciun, Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la „Pupa russa” (1993-2000), Piteşti: Paralela 45, 2006, p. 17

[3] Gheorghe Crăciun, În căutarea referinţei, Piteşti: Paralela 45, 1999

[4] Gheorghe Crăciun, Frumoasa fără corp, ed. cit., p. 185

[5] Ibidem, p. 186

* Am optat pentru această terminologie, şi nu pentru o alta, de genul trupul-iubire, trupul-combustie, deoarece contextul în care este pliată această ipostază e de aşa natură încât face aluzie la mitul greco-latin al zeului Amor/Cupidon.

[6] Gheorghe Crăciun, Frumoasa fără corp, ed. cit., p. 198

[7] Gheorghe Crăciun, Frumoasa fără corp, ed. cit., p. 199

[8] Ibidem, p. 203

[9] Ibidem, p. 249

[10] Gheorghe Crăciun, Frumoasa fără corp, p. 217

[11] Mihaela Ursa, Gheorghe Crăciun, Braşov: Aula, 2000, p. 43

[12] Gheorghe Crăciun, Frumoasa fără corp, p. 367

[13] Ibidem, p. 367

[14] Vladimir Jankélévitch, Pur şi impur, Bucureşti: Nemira, 2001, p. 178

[15] Gheorghe Crăciun, Frumoasa fără corp, p. 387