O istorie metacritică a literaturii române

Wednesday, May 7, 2008
  • Premiul I şi Premiul special “Gheorghe Crăciun”, la Colocviul Naţional Universitar de Literatură Română Contemporană, ediţia a patra, Braşov, 17-18 aprilie 2008, Secţiunea Opera lui Nicolae Manolescu

În momentul de faţă, prin istorie literară nu se mai înţelege o radiografiere pur diacronică a operelor dintr-o literatură, fără o analiză interpretativă a acestora din punct de vedere critic şi teoretic. Numai că acest principiu nu era de la sine înţeles până la studiul din 1938 al lui G. Călinescu, Teoria criticei şi a istoriei literare, ori până la cel al lui René Wellek din Teoria literaturii, apărut -se ştie- abia la 11 ani distanţă de studiul criticului român.

Odată lămurit faptul că nu poţi face istorie literară fără să fii şi critic, rămân de stabilit accepţiunile unei istorii. În introducerea de la Istoria critică a literaturii române*, Nicolae Manolescu distinge trei sensuri ale temenului de „istorie critică”*. Pe de o parte, este vorba despre o critică a criticii, adică despre o reinterpretare şi, implicit, o punere în balans a alegaţiilor deja emise pe seama unor opere literare. Pe de altă parte, înţelegem prin istorie critică o istorie care se construieşte conform unui criteriu literar, şi nu extraliterar. Şi, în fine, istoria critică presupune analize de texte. Inedită şi de o mai însemnată eficienţă ni se pare, însă, prima accepţiune a termenului, pe care, de altfel, Nicolae Manolescu o invocă în mod tranşant de trei ori în Introducere:

a) imputându-i lui Călinescu faptul că mai mult de o treime din „Istoria” sa nu e aşa-zicând critică, ci bio-bibliografică, susţine că ar fi dorit mai degrabă să ni se dea o critică a criticii[1];

b) discutând despre judecăţile de gust, aminteşte că acestea validează opera: istoria judecăţilor de gust garantează judecata de gust în istoria literară. O adevărată istorie literară este totdeauna o istorie critică a literaturii[2];

c) accentuând narativitatea Istoriei călinesciene, menţionează importanţa actului critic în istoria literară: O istorie critică a literaturii nu se poate priva de critica criticii. Dar, mai ales, am dorit să rămân critic[3].

Sigur că o istorie, numind-o ori critică, ori literară, trebuie să se alcătuiască pe baza unui criteriu strict literar, altfel ea încetează să se mai numească istorie a literaturii, constatare pe care o remarcă şi Manolescu însuşi: „O istorie care pune opera în paranteză (fie din unghiul procedurii, fie din unghiul receptării) nu-şi atinge în definitiv scopul care este acela de a fi o istorie a literaturii[4].

Apoi, odată sesizat faptul că orice istorie literară înglobează metode de teorie şi de critică, devine redundant faptul că istoria trebuie să opereze cu analize de text. Căci ce altceva decât interpretare a textului, potrivit unor serii de norme concurente în final, presupun critica şi teoria literară?

În tot acest corolar, pare a fi mai degrabă vorba despre un joc continuu de termeni, care îşi atinge scopul de cele mai multe ori. În ceea ce priveşte primele două accepţiuni atribuite istoriei literare de către Nicolae Manolescu, trebuie sesizat faptul că este primul care nu doar teoretizează aceste criterii, ci şi le aplică în „Istoria” sa. Mult mai eficient ni se pare însă peroratio-ul lui Manolescu din perspectiva „istoriei critice”, înţeleasă ca o critică a criticii.

Tot un joc terminologic am realizat şi noi în titlul pe care l-am oferit acestei lucrări. Prin faptul că am numit Istoria lui Nicolae Manolescu o, de fapt, istorie metacritică, nu am vrut decât să marcăm mult mai clar înţelesul atribuit de critic unei istorii literare. Problematica asupra căreia ne vom orienta atenţia şi pentru care vom încerca să găsim un răspuns valabil vizează în ce măsură o istorie de literatură trebuie să performeze şi o „critică a criticii” şi care sunt avantajele acesteia în raport cu o istorie tradiţională care se orientează către bio-bibliografism şi judecată critică exclusiv proprie.

Mai întâi, trebuie să facem câteva precizări. Pentru Nicolae Manolescu, procesul scrierii unei istorii a literaturii implică două lucruri fundamentale: primul se identifică sub aspectul acţiunii critice – interpretarea textelor, analiza meticuloasă a acestora printr-o prismă proprie, iar al doilea ar fi orientarea atenţiei către exegezele anterioare ale operelor în cauză. Aşa cum însuşi mărturiseşte, Manolescu acordă importanţă semnificativă părerilor critice anterioare şi susţine cu tărie a fi un cititor care continuă a crede, în pofida agresiunilor din toate părţile, în ideea naivă că operele artistice se cuvin citite (şi recitite) înainte de orice pentru arta lor şi că, vorba lui Gadamer, ele conţin expresia unui adevăr inaccesibil pe orice altă cale; şi că o istorie a literaturii nu poate fi, în definitiv, altceva decât expresia îndelungă şi meticuloasă a unui gust[5]. În acest punct criticul român se disociază de părerea lui Northrop Frye, pentru care „studiul literaturii nu poate fi în nici un caz bazat pe judecăţi de valoare”, cu alte cuvinte teoria şi critica literaturii nu presupun judecăţi de valoare. Or, este limpede că Frye se înşela. Literatura este un produs al subiectivităţii autorului, care printr-un act de semi-gratuitate se adresează acelei părţi sensibile a cititorului ce declanşează o serie de emoţii, având ca rezultat katharsisul despre care vorbea Aristotel. Sigur, ar spune Frye, dar emoţia este de natură subiectivă, iar atunci şi judecata de valoare a cititorului poartă aceiaşi germeni. Aserţiune, de altfel, adevărată până la un punct. Aşa cum explică şi Manolescu, studiul literaturii nu trebuie să presupună exprimarea unei singure opinii critice; mai degrabă, trebuie să însumeze absolut toate opiniile emise de-a lungul timpului asupra operei respective şi, astfel, o multitudine de judecăţi de valoare subiective strânse la un loc capătă, fără îndoială, caracter de obiectivitate, sustrăgându-se oricărui factor de natură arbitrară: natura acestei judecăţi care, fiind subiectivă, hic et nunc, nu se naşte din neantul capriciului momentan, ci vine de la capătul unui lung proces de aprecieri: altfel spus, istoria judecăţilor de gust garantează judecata de gust în istoria literară.

Totodată, dacă pentru Jauss „istoricitatea literaturii se manifestă tocmai la intersecţia dintre diacronie şi sincronie”, literatura fiind istorică în trei accepţii: ca relaţie cu procesul istoric general, ca receptare a operelor într-un interval temporal anumit (diacronic) şi ca sistem contextual la un moment dat (sincronic) – apud N. Manolescu[6], parafrazându-l putem susţine că istoria literaturii este în orice moment critică sub aceleaşi aspecte:

a) presupune o interpretare a literaturii la nivel istoric general prin situarea operei în contextul apariţiei şi explicarea acestuia raportându-ne la o serie de factori socio-culturali şi, mai ales, literari, dar şi la viziunea asupra fenomenului în momentul actual;

b) presupune redarea interpretărilor la nivel diacronic, accentuându-se importanţa pe care o ocupă la nivelul canonului;

c) presupune redarea interpretărilor la nivel sincronic, prin studierea articolelor scrise în momentul apariţiei cărţii.

Metacritica („critica criticii”) se accentuează abia în ultimele două situaţii, deşi putem vorbi despre o metacritică şi atunci când ne referim la prima accepţiune, fiindcă interpretarea unui moment literar din perspectivă actuală presupune, la rândul ei, o fermă trecere în revistă a semnificaţiilor pe care fenomenul cu pricina le posedă deja.

Din acestă perspectivă, un capitol interesant din Istorie… care, pe bună dreptate, reţine atenţia noastră fie şi numai prin diferenţele de perspectivă pe care Nicolae Manolescu le aduce în prim-plan, este cel dedicat lui Costache Negruzzi. Despre acesta s-au scris studii considerabile până în momentul de faţă, dar niciunul dintre ele nu concordă cu viziunea critică a lui Manolescu. Atunci când este adus în discuţie numele lui Negruzzi, el este asociat cel mai adesea, dacă nu tot timpul, cu nuvela de factură istorică Alexandru Lăpuşneanul pe care G. Călinescu însuşi o comparase în monumentala sa „Istorie a literaturii române” cu faimoasa piesă shakespeariană Hamlet. Însă, Nicolae Manolescu nu se arată la fel de entuziasmat. Pentru el, Lăpuşneanul e, mai degrabă, o proză convenţională, „cât se poate de tipic romantică”[7], lipsită de substanţialitatea şi subtilitatea din O alergare de cai. Cât se poate de adevărată observaţia. Însă, poate că în anumite momente Nicolae Manolescu se dovedeşte cam radical şi anume atunci când declară ironic că Alexandru Lăpuşneanul „îşi are locul meritat în manualele şcolare”.

Totuşi, dacă ar fi să punem în balans cele două scrieri ale lui Negruzzi, este foarte adevărat faptul că O alergare de cai ar ocupa detaşat prima poziţie în ceea ce priveşte calitatea artistică. Aşa cum observă şi Manolescu, Lăpuşneanul este un soi de proză în care autorul se complace în convenţionalismul epocii. Nu e un adevărat creator ca în O alergare de cai unde nu ezită să pună în scenă o serie de tertipuri naratoriale, de la tehnica contrapunctului până la intertextualitate.

Combătându-l, astfel, pe Tudor Vianu care afirmase în Arta prozatorilor români că „ceea ce izbuteşte în chip uimitor Negruzzi în Alexandru Lăpuşneanul este desăvârşita eliminare a propriei sale imagini din povestirea pe care o întreprinde”[8], Manolescu aduce trei argumente majore pentru a ilustra subiectivismul naratorului. Pe de o parte, se află vocabularul din nuvelă în care sunt regăsite cuvinte inexistente pe vremea domniei lui Lăpuşneanu. Pe de altă parte, sunt comentariile „constând în aprecierea unor gesturi sau cuvinte ale comportării eroilor”[9]. Iar, în fine, caracterul anticipativ al nuvelei este cel de-al treilea argument. Să le luăm însă pe rând: prezenţa cuvintelor din secolul al XIX-lea (cel al autorului) într-o nuvelă în care acţiunea este plasată cu trei veacuri mai devreme nu poate fi justificată decât printr-o scăpare tehnică a autorului, a cărei consecinţă imediată este, în mod cert, trădarea subiectivităţii. Oricât de stoici am vrea să fim în a crede că Alexandru Lăpuşneanul este o nuvelă prin excelenţă obiectivă, aşa cum preferă Tudor Vianu, acest fapt este imposibil. Apoi, orice comentariu, orice intervenţie a naratorului în discursul operei echivalează, fără doar şi poate, cu o scindare a acestuia prin penetrarea subiectivităţii. Exemplele sunt destule în acest sens şi le inventariază Manolescu însuşi: „a-şi dezveli urâtul caracter”, „deşănţată cuvântare” ori chiar remarca în ceea ce priveşte vestimentaţia doamnei Ruxanda: „îmbrăcată cu toată pompa cuvenită unei soţii, fiice şi surori de domn”.

Negruzzi trădează, însă, şi un caracter anticipativ în nuvela sa. Cunoscând încă din incipit temperamentul domnitorului, cititorul nu se va aştepta nicio clipă ca duplicitarul Moţoc să fie răsplătit cu milă pentru falsa lui loialitate. Naratorul îşi trădează implicarea în text chiar şi prin mottourile pe care le plasează la început de capitol. Dincolo de caracterul lor rezumativ şi apoftegmatic, acestea au şi un sens pronunţat de anticipare a diegezei, punând în evidenţă trăsături ale personajelor, dar, în special, prefigurând momente cheie din operă.

De asemenea, se ştie că nici E. Lovinescu în monografia pe care i-o face lui Negruzzi şi nici G. Călinescu în „Istoria” sa nu acordă o importanţă semnificativă prozei O alergare de cai, primul văzând-o ca „prea complicată pentru a fi o simplă nuvelă şi prea mică pentru a fi roman”[10], neavând „o unitate interioară, ci numai unitatea locului şi a decorului”[11], iar al doilea apreciind doar calitatea tablourilor de epocă, prin prezentarea eroilor „în chipul cel mai cromatic”[12]. Nicolae Manolescu se dezice de aceste interpretări şi va consacra prozei în cauză un spaţiu egal cu cel pe care îl acordă Lovinescu şi Călinescu împreună. Pentru Manolescu, valoarea inestimabilă a acestei proze, care depăşeşte bariera stabilită la nivel artistic de Alexandru Lăpuşneanul, provine tocmai din noutatea tehnică pe care Negruzzi o promovează: contrapunctul, intertextul, îmbinarea de stiluri. Cu alte cuvinte, tot ceea ce trece peste convenţionalismul epocii, peste tiparul romantic în care Negruzzi scria de obicei. În analiza pe care o face, Manolescu se dovedeşte comparatist, nu doar în sensul de „critică a criticii”, dar în faptul că se raportează mereu la întreaga literatura română, inventariind diversele tehnici, decoruri, toposuri etc. şi momentele lor de apariţie în cvarii creaţii. Astfel, mondenul şi perspectiva dublă ale lui Camil Petrescu sunt prefigurate tocmai de această proză puţin comentată şi apreciată a acestui autor romantic în esenţă.

Nu este, însă, acesta singurul moment în care opinia lui Manolescu se disociază de cele anterioare. Încă din primele pagini ale studiului, criticul combate ierarhizarea făcută de Lovinescu (nuvelă romantică – melodramă, nuvelă istorică) în cadrul operei lui C. Negruzzi, susţinând că cele două nu pot fi separate, de vreme ce sunt parte din specificul epocii Biedermeier, al cărei reprezentant este Negruzzi însuşi.

În ce măsură are Nicolae Manolescu dreptate? În capitolul What Makes an Interpretation Acceptable? din cartea sa Is There a Text in This Class?[13], Stanley Fish susţine că orice interpretare este valabilă atât timp cât aceasta se află în relaţie cu un punct de vedere deja exprimat şi, implicit, atât timp cât noua interpretare aduce un surplus considerabil operei în sine. Raportându-ne, însă, la subiectul pe care îl avem în vedere, acesta este şi sensul pe care Nicolae Manolescu îl atribuie unei istorii critice, din perspectivă metacritică. Istoricul critic îşi sprijină opiniile pe aserţiuni deja emise în studii şi/sau istorii literare, formulând un nou punct de vedere conex sau, de multe ori, diferit. Criteriile pe care Fish le menţionează, via Stephen Booth, în ceea ce priveşte validitatea unei (noi) interpretări sunt: a) criticul trebuie să găsească o fisură în interpretările anterioare şi să se ocupe de aceasta; b) ceea ce se va obţine constituie o interpretare mult mai eficientă a lucrării; c) rezultatul va lua forma replasării operei în ierarhia literară. După cum se observă, Manolescu se încadrează perfect în această clasificare prin studiul asupra lui Negruzzi. El nu doar găseşte scăpări interpretative în ceea ce priveşte nuvelistica lui Negruzzi, ci le remediază, ducând la o reapreciere considerabilă a operei nuvelistului romantic, prin surclasarea Alergării de cai. Până la urmă, nici canonul nu este şi nu trebuie să fie lipsit de proteism.

Chiar dacă Nicolae Manolescu declară modest la finalul „Introducerii” că Istoria critică… nu

e una totalmente originală, capitolul pe care l-am tratat anterior ne dezvăluie tocmai contrariul. Şi cât de original e! Pare aproape imposibil să nu te întrebi în ce stadiu s-ar fi aflat acum receptarea nuvelisticii lui Negruzzi dacă nu ar fi existat această interesantă perspectivă manolesciană. În ceea ce priveşte originalitatea sau validitatea unui demers, tot Stanley Fish aminteşte că o opinie critică trebuie să survină în urma alteia, pentru că acesta este sensul în care operează un critic: el este obligat de conjunctură să se disocieze de opiniile deja existente – „that is, it is only because something has already been said that he can now say something different”[14]. Iar pentru Nicolae Manolescu faptul că întrebuinţează „critica criticii” contribuie la originalitatea sa, în sensul că aceasta constituie mijlocul prin care nu doar se raportează la aserţiuni critice deja formulate, ci îşi creează cadrul propice lansării unei opinii proprii care să le contrazică pe celelalte.

De aceea, două sunt concluziile care ar trebui trase. Prima se referă la inovaţia teoretică şi practică pe care Nicolae Manolescu o instituie în literatura română prin critica criticii, căci este cât se poate de limpede că nu poţi să faci istorie literară fără a fi un critic al criticilor – acesta este singurul mod prin care permisul de critic literar, în accepţiunea dată şi de Fish, ţi se poate emite; orice critic trebuie să fie nu doar critic al operei ca produs artistic, ci şi critic al celor care o interpretează. Iar a doua, în egală măsură de importantă, vizează originalitatea lui Nicolae Manolescu, pusă în evidenţă prin comparatisme veritabile şi prin reinterpretări cel puţin la fel de interesante, mijlocite de critica criticii. Originalitatea survine tocmai în momentul în care exprimăm opinia critică raportându-ne la ideile deja existente pe marginea textului respectiv. Toate acestea pentru că aşa cum aceeaşi operă este citită succesiv de-a lungul secolelor, este absolut vital să punem în ramă toate impresiile emise asupra sa, adăugându-le un aport critic personal în acelaşi timp.

Bibliografie selectivă:

  1. ***, Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti (1935-1951), ediţie îngrijită, cu prefaţă, note şi indice de Al. Rosetti, cu o postfaţă de Vasile Nicolescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977;
  2. Călinescu, G.., Istoria literaturii române de origini până în prezent, Bucureşti: Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941;
  3. Fish, Stanley, Is There a Text in This Class?, Harvard University Press, USA, 1980;
  4. Lovinescu E., Opere III, ediţie îngrijită de Maria Simionescu şi Alexandru George, studiu introductiv şi note de Alexandru George, Bucureşti: Editura Minerva, 1984;
  5. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, vol. 1, ediţie revizuită, Braşov: Editura Aula, 2002;
  6. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, postfaţă şi bibliografie de Al. Hanţă, Bucureşti: Editura Minerva, 1988.


* Pentru acest studiu am folosit ediţia: Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. 1, ediţie revizuită, Braşov: Editura Aula, 2002;

*Terminologia este recurentă şi într-o scrisoare pe care G. Călinescu o adresează lui Al. Rosetti la 23 octombrie 1936: „Te previn că, fără să vreau să cad în exagerări, doresc să fac o Istorie critică a literaturii române, în care fiecare studiu să fie o monografie esauriente, cu biografie fie ca V[iaţa] l[ui] Em[inescu], când e cazul, cu critică estetică a operei şi critică istorică. Vom vorbi despre asta personal”, în Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti (1935-1951), ediţie îngrijită, cu prefaţă, note şi indice de Al. Rosetti, cu o postfaţă de Vasile Nicolescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977, p. 44

[1] Nicolae Manolescu, ed. cit., p. 11;

[2] Nicolae Manolescu, ed. cit., p. 22;

[3] Nicolae Manolescu, ed. cit., p. 25

[4] Nicolae Manolescu, ed.cit., p. 18;

[5] Nicolae Manolescu, ed. cit., p. 25

[6] p. 17

[7] Nicolae Manolecu, ed. cit., p. 252;

[8] Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, postfaţă şi bibliografie de Al. Hanţă, Bucureşti: Editura Minerva, 1988, p. 42;

[9] Nicolae Manolecu, ed. cit., p. 253

[10] E. Lovinescu, Opere III, ediţie îngrijită de Maria Simionescu şi Alexandru George, studiu introductiv şi note de Alexandru George, Bucureşti: Editura Minerva, 1984, p. 256;

[11] E. Lovinescu, op. cit., p. 257;

[12] G. Călinescu, Istoria literaturii române de origini până în prezent, Bucureşti: Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 203

[13] Stanley Fish, Is There a Text in This Class?, Harvard University Press, USA, 1980

[14] „Şi anume, criticul poate spune ceva diferit în acel moment doar pentru că există ceva spus deja” (tr. n.) – p. 350