Ladies in Red

Thursday, June 26, 2008
  • Cronică literară publicată în revista Cultura, nr. 24 (178), 19 iunie 2008; – poate fi citita si aici

Tovarăşe de drum: experienţa feminină în comunism, volum coordonat de Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu, prefaţă de Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu, Iaşi, Editura Polirom, 2008, 320 p.

O antologie despre comunsim, provocatoare prin concept, a apărut în urmă cu aproape două luni la Editura Polirom. Volumul cuprinde 17 texte, scrise doar de femei, unele dintre ele fiind importante prozatoare şi critici literari ai momentului. Cei doi coordonatori, Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu, mărturisesc în prefaţa volumului că această antologie s-a născut din dorinţa de a depăşi o anumită barieră impusă în relatările despre situaţia femeii în comunism: „Noi credem că experienţa feminină a însemnat mai mult decât atât [experienţa avortului – A. R.]. Provocarea noastră e reconstituirea complexităţii şi profunzimii unei asemenea experienţe, fie măcar şi pentru că astfel putem înţelege mai bine lumea în care au trăit unii dintre noi.” Zis ;i făcut: atunci când rememorează momente din ceauşism, mai toate scriitoarele se orientează către ceea ce e legat de studenţie, pentru că de aici îşi pot extrage bucuria amintirii, iar în ceea ce priveşte experienţa nefastă a avortului, aceasta e ilustrată, de regulă, dintr-o perspectivă inedită.

Cămaşa bleu

Un text interesant este cel semnat de Sanda Cordoş. În „Din umbra viitorului luminos”, literata clujeană povesteşte despre două lucruri fundamentale: studenţia şi responsabilitatea de a avea o familie. De cea din urmă sunt legate amintirea cozilor la magazin şi momentele în care se afla că „pe cartela de pâine, s-ar putea da şi fasole”. Însă verva scriitoarei se declanşează atunci când povesteşte despre studenţie, iar detaliile provocatoare ne urmăresc la tot pasul. De la ea aflăm despre instrucţia militară ce se făcea la facultate, despre defilare, despre montările şi demontările de arme şi, mai ales, despre ofiţeresele de pluton a căror simpatie putea fi câştigată cu reviste de modă şi farduri. Absurdul acelei epoci este legat, însă, de cu totul altceva. Chiar dacă erai student, riscai să faci în facultate mai multă militărie decât orice altă materie din domeniul în care voiai să te formezi. Era mult mai important să notezi într-un caiet de trei sute de pagini cunoştinţele dobândite la instructajul militar decât orice altceva care ar fi contribuit la formarea ta spirituală. Frapantă mai este şi descrierea pe care Sanda Cordoş o face uniformei din acea perioadă: „cămaşa bleu rămânea fără guler sau căpăta o tentă mai închisă/deschisă în raport cu canonul, iar sarafanul bleumarin beneficia, după gust şi stil, de scurtări, lungiri, crăpături, volane, strâmtări, răscroieli în cloche sau chiar înlocuirea materialului de bază (pe vremea mea, din supraelastic)”.

Pe aceeaşi linie avansează şi Mihaela Ursa. Povestea ei, intitulată chiar aşa – „O poveste de fată” –, surprinde viaţa de cămin şi de liceu. Ceea ce le salva pe fete în vremea respectivă era duplicitatea: „totul era dublu: o faţă pregătită pentru inspecţia pedagogiei, alta pentru strâmbăturile de după ieşirea ei, o carte pentru ochi oficiali, alta pentru plăcerea personală”. La aceasta se adăugau discuţiile din camera de cămin despre dragoste şi băieţi şi schimbul de reviste din Vest. În plus, textul Mihaelei Ursa e dominat şi de un oarecare tragism legat de constrângerea libertăţii feminine – pe vremea aceea, nicio femeie nu îndrăznea să se opună voinţei vreunui bărbat din familie. Din aceeaşi categorie face parte şi viziunea asupra căsătoriei, pe care mai toate o asociau cu „o cruce care trebuie dusă”.

Despre emigrare şi dificultatea adaptării într-o altă ţară scrie Rodica Binder. Textul său are menirea de a arăta dificultatea cetăţeanului „lumii libere” în a conştientiza atrocităţile comuniste şi în a rezona cu moartea a zece mii de femei ucise de o lege imbecilă – aşa cum a fost cea a avortului – şi de un sistem dement.

Maculatură capitalistă

Din păcate există unele texte care tind să compromită imaginea de ansamblu a volumului. Iar acest lucru se întâmplă din pricina faptului că autoarele istorisirilor respective sunt motivate prea puţin de ideea de a vorbi despre comunism şi mai mult de un elan copilăresc de a povesti ceva, orice. Însă, nu pot să nu mă întreb de ce totuşi coordonatorii le-au inclus în carte. Spre exemplu, Iulia Popovici are porniri pedagogice şi e preocupată să ne explice procesul menstruaţiei şi al îmbinării cromozomilor. De altfel, textul ei este intitulat simptomatic „X şi Y” şi pare centrat în jurul a două fraze: „Mi-a venit ciclul odată cu Revoluţia” şi „aşa am aflat eu despre sângele care va curge din mine în fiecare lună a următoarelor decenii”. Oare Iulia Popovici nu ştie că oricine poate afla lucrurile astea dintr-un manual de anatomie?

Nici Anamaria Beligan nu ne povesteşte nimic concret despre comunism. Preocuparea ei este să relateze povestea unei menajere, Veronica Flutur, care e şi prostituată în timpul liber. În aceeaşi categorie se află şi Ioana Ocneanu-Thiéry (profesoară de franceză pentru studenţii străini şi, ocazional, traducătoare, ni se spune în prezentarea autoarei). Blazată şi feministă, se complace în relatări scurte şi în digresiuni despre ciorapi. Textul său memorialistic ar fi fost mult mai interesant dacă ar fi avansat pe făgaşul diferenţelor dintre obţinerea libertăţii feminine în Est şi în Vest, pe care Ocneanu-Thiéry le trece în revistă la final.

Şi Simona Sora se află într-o situaţie similară. De la început şi până la final, nu rezultă clar legătura dintre bogatele biblioteci ale spitalelor şi comunism. De fapt, textul este centrat pe amintirea dorinţei de a citi şi pe stupoarea că bibliotecile spitalelor erau mult mai dotate decât cele ale universităţilor clujene ori bucureştene.

Ginecologi şi haine cu „umeri”

Surprinzător sau nu, cele mai bune texte din volum sunt scrise de Doina Ruşti şi de Simona Popescu, de altfel, cunoscute publicului larg ca veritabile prozatoare. Într-un text intitulat inteligent „HoRor! Cool!”, Simona Popescu îşi radiografiază studenţia, iar în centrul acestei amintiri stau râsul şi prietena sa, Feli. Punând în aplicare un procedeu inventiv de declanşare a memoriei – „blugi, zicem, şi ne-apucă râsul” etc. –, prozatoarea investighează tot ceea ce-i stârnea bucuria într-o perioadă a opresaliilor, pentru că „râsul a fost, în siniştrii ani ’80, cea mai cool manifestare anticomunistă”. De la chiloţii tetra şi faimoşii blugi originali până la hainele cu „umeri” şi donatul de sânge care facilita chiulul de la şcoală, totul, dar absolut totul stârneşte interesul. De altfel, scriitoarea e înzestrată şi cu o ironie de bun gust: „solar […] aşa se numea locul ăla izolat unde făceau plajă nudiştii într-o parte, iar nudistele într-alta”. Pe lângă simpaticul episod al hainelor cu „umeri”, interesantă este şi mişcarea de frondă, dar subtilă, pe care scriitoarea o adoptase atunci când era profesoară: le îndemna pe eleve să ţină un jurnal, în care să scrie despre ele, iar cele mai bune erau recompensate cu pagini din revistele occidentale. Frapant mai este şi episodul din final, cu studenţii parizieni. Aflată în apropiere de Montmartre, naratoarea noastră observă un grup de tineri cântăreţi, îmbrăcaţi foarte curios. Ironia sorţii face că hainele lor erau, de fapt, „haine estice din anii ’80”.

Spre deosebire de Simona Popescu, Doina Ruşti este preocupată de problema avortului, pe care o resimte acut. Structurat în două părţi relativ interdependente, „Ginecologii mei” vorbeşte pe de o parte despre posibilitatea de a-ţi impune demnitatea în comunism şi, pe de altă parte, despre imprundenţa, nepăsarea şi ignoranţa unor autorităţi pline de sine, lacome şi de-a dreptul diaboleşti. Profesoară de liceu, naratoarea este supusă unui test încă din primele zile ale angajării. Inspectorul şcolar se va declara nemulţumit, numai că umilirea pe care i-o va administra autoarea atunci când va susţine lecţie deschisă cu zeci de profesori de specialitate şi în prezenţa aceluiaşi inspector îl va determina să-şi recunoască greşeala. Dar, ca pentru orice victorie, trebuie plătit un preţ. O hemoragie de o săptămână se va transforma într-un chin. Internată pentru trei zile şi în ciuda protestelor, naratoarei i se impune un chiuretaj pentru a afla dacă este însărcinată. Finalul poveştii este amar: „-Nu sunt urme de sarcină, i-a spus ginecologul./Apoi s-a întors spre mine: -Dar nu strică niciodată un mic chiuretaj!”.

Chiar dacă multe dintre texte sunt din alt peisaj, volumul „Tovarăşe de drum” merită citit fie şi numai pentru cele câteva poveşti cu adevărat interesante.