Cerşetorul faţă cu literatura

Tuesday, November 4, 2008
  • Cronică literară publicată în revista Cultura, nr. 4 (158 ) din 31.01.2008 – poate fi citita si aici

antoniusikawabata_cartearomaneascajpg

Iolanda Malamen, “Antoniu şi Kawabata”, Bucureşti, Editura Cartea Românescă, 2007, 284 p.

Iolanda Malamen este cunoscută publicului larg mai mult ca jurnalist cultural, prin interviurile cu scriitori strânse în volumele „Scris si descris“ (cinci la număr, până acum), mai puţin ca poetă şaptezecistă şi cu atât mai puţin ca prozatoare. Motivul pentru care scriitoarea se află într-o asemenea situaţie este pe cât de banal, pe atât de trist: cu toate că a publicat nu mai puţin de cinci romane, aproape toate au apărut la edituri-fantomă, unde condiţiile grafice şi politica de promovare a autorilor erau deplorabile, încât cu greu ar fi putut deveni cărţi de interes pentru cronicarii vremii.

Scris cu talent şi apărut, de aceastã dată, la Editura Cartea Românească, „Antoniu şi Kawabata“, cel mai recent roman al Iolandei Malamen, îmbină diverse genuri, specii şi formule literare, de la proza de reportaj la naraţiunea fantastic-onirică şi de la tabloul colectiv de epocă la portretul individual.

Încă din titlu, autoarea configurează cele două personaje centrale. Antoniu şi Kawabata sunt doi cerşetori, primul un intelectual care a renunţat, în urmă cu treizeci de ani, din voinţă proprie, la un trai mai bun, iar al doilea – un bătrân de 74 de ani, fost puşcăriaş pentru o crimă de-a dreptul bizară, săvârşită în anii adolescenţei: la 16 ani, trăind în condiţii mizere, Kawabata este luat în grijă de un anumit bărbat, căruia îi murise cu ceva timp în urmă singurul său fiu. Îi oferă un loc de muncă la magazinul pe care îl întreţinea, doar că tânărul Kawabata, deprins de mic cu furtişagul, nu se dezice de la aceste practici şi fură din banii obţinuţi din vânzarea produselor. Cu toate că este prins, cel care îl luase în grijă nu-l reclamă la poliţie, ci doar îl alungă, dându-i chiar şi niste bani de buzunar. Însă noaptea, Kawabata se furişează în camera bărbatului, îl ucide crăpându-i capul cu un pietroi şi fuge apoi cu toţi banii de la magazin.
Începutul romanului surprinde, însă, personajele într-o magherniţă din Bucureşti, într-un moment-cheie al existenţei lor: aderarea României la Uniunea Europeană, care ameninţă cu evacuarea tuturor cloşarzilor, aşa cum îşi va da seama şi Antoniu în cele din urmă.


Credinţa în literatură


De aici, o serie de poveşti, istorisite în cea mai mare parte de către Antoniu, se nasc pe marginea firului epic central, care urmăreşte dimensiunea socială a cărţii. Istorioarele lui Antoniu au un iz metafizic de cele mai multe ori şi seamănă cu nişte piese de puzzle amestecate între ele, care în final se alătură şi formează un întreg. El povesteşte despre familia lui, despre decizia de a renunţa la avere şi de a regresa la periferia societăţii, dar mai cu seamă vorbeşte despre literatură şi despre cultură. În ciuda faptului că este cerşetor acum, dragostea sa pentru cărţi, pentru lectură este la fel de arzătoare precum în urmă cu treizeci de ani, pe când făcea parte din „lumea bună“.
Cel care ascultă de fiecare dată istorioarele lui Antoniu este, previzibil, Kawabata. Ajuns la o vârstă înaintată şi simţindu-şi sfârşitul aproape, ignoră de fiecare dată apelativele dure pe care Antoniu i le conferă ori de câte ori se contrazic între ei: „gãină golaşă“, „cap de bolovan, moşneag pârţâit, beţiv şi plângăcios“, pentru că certitudinea că are pe cineva lângă el e cât se poate de tonică. Antierou, cu antecedente masochiste – „mi-am ales singur condiţia de cloşard, aşa că nu trăiesc decât în prezentul mizer, fără aspiraţii sau rezolvări măreţe“, „nu uita, eu am ales viaţa asta, şi nu ea pe mine“ -, Antoniu se transformă într-un obsedat de literatură, fiindcă numai cărţile sunt pentru el o sursă sigură de viaţă: „să te plictiseşti de istoriile mele mi se pare o gravă ofensă adusă demnităţii de om care a citit atâtea cărţi“ îi spune el lui Kawabata, pe acelaşi ton nervos.
Iolanda Malamen ne supune prin personajele sale unui experiment interesant: animat de pasiunea sa pentru lectură şi la îndemnurile insistente ale lui Kawabata, Antoniu se înhamă la un proiect redutabil – să scrie un roman, chiar sub ochii noştri. Iar ceea ce va aşterne pe foile caietului cu sârmă spiralată este însăşi povestea lui şi a lui Kawabata. Delimitarea naraţiunii lui Antoniu, însă, de aceea a Iolandei Malamen se confundă treptat, încât abia spre final reuşim să ne dăm seama că cel care scrie pe bune romanul este însuşi Antoniu.

Pe lângă această explorare a dimensiunilor pe care le poate căpăta o pasiune orbitoare, autoarea nu ezită, şi bine face, în studierea naturii umane a lui Antoniu. Iată ce-l întreabă Kawabata la un moment dat: „Antoniu, multe mi-ai povestit despre tine, ştiu cum arăta casa ta, ştiu cum erau părinţii tăi, cum ai învăţat, prin ce locuri te-ai plimbat, dar nu ştiu un lucru: ai fost îndrăgostit vreodată?“. Ceea ce primeşte ca răspuns este tot o poveste, dar de această dată o poveste de dragoste, cu profunde accente dramatice. Pe când era student şi practica înotul la bazinul unui liceu, Antoniu se îndrăgosteşte de una dintre profesoarele de acolo – Ema, femeie căsătorită. Trăiesc împreună o poveste de dragoste, o aduce pe Ema acasă, i-o prezintă chiar şi tatălui său, numai că, într-o zi pe când trebuiau să se întâlnească amândoi, primeşte un telefon de la morgă, prin care i se cere să meargă să identifice cadavrul tatălui său. Odată ajuns acolo, realizează că alături de cadavrul tatălui se mai afla un altul, de sex feminin: cel al Emei. Colapsul emotiv este resimţit profund în acel moment, iar atunci când este întrebat dacă recunoaşte şi celălalt cadavru, răspunde negativ.


Elogiul prieteniei


Din întregul roman, Kawabata pare să fie personajul cu atitudinea cea mai pragmatică. Deşi nu înţelege multe din ceea ce se petrece în jurul său (habar nu are ce este Uniunea Europeană şi cu ce se ocupă ea), ştie prea bine că ceea ce contează cel mai mult pe lumea aceasta este să fii iubit şi să ai prieteni de încredere. Cu toate că nu-şi vorbesc mai deloc la început şi se comportă ca nişte simpli colegi de magherniţă, în iminenţa bătrâneţii şi a morţii se apropie unul de celălalt, devenind tovarăşi nedespărţiţi: „îl doare că Antoniu nu o să mai aibă cui să-i mai spună poveştile şi, mai ales, că n-o să mai poată visa cu ochii deschişi la nenumăratele ţinuturi de care a auzit şi pe care ar fi vrut să le vadă“. Chiar şi Antoniu se umanizează şi ştie că odată cu dispariţia lui Kawabata viaţa sa va fi mult mai confuză. Iată ce scrie pe prima pagină a caietului în care îşi aşterne romanul: „Lui Kawabata, tovarăşul meu de poveşti, mort, la 2 iunie 2008, de o boală misterioasă“.

Atunci când, după moartea lui Kawabata, un criminal (de altfel, personaj neverosimil prin limbaj), absolvit de pedeapsă cu o lună înainte de termen, îşi face loc în mod abuziv în magherniţă, Antoniu se simte ameninţat şi percepe dorinţa acerbă a criminalului de a se instala acolo ca pe un atac la memoria prietenului răposat. Cu ultimele puteri însă, reuşeşte să-l imobilizeze pe criminal pentru scurt timp, dar suficient încât să fugă şi să se refugieze într-un cavou părăsit din Cimitirul Sfântul Elefterie, unde îşi va termina şi romanul. În acest punct al romanului, prietenia, pe lângă amintiri şi poveşti, se dezvoltă precum cel mai la îndemână mijloc de supravieţuire într-o societate aflată în perpetuă tranziţie şi, mai cu seamă, într-un spaţiu al decadenţei pe orice nivel.


Mai există eroi?


Apropiindu-mă de sfârşitul lecturii, eram aproape gata să protestez că romanul e lipsit de eroi, ceea ce ar fi fost cât se poate de ineficient pentru scrierea Iolandei Malamen. Inedit, eroul acestei cărţi nu este nicidecum un personaj central. De altfel, din cele de mai sus se vede clar că nici Antoniu şi nici Kawabata nu se pot înscrie într-o asemenea tipologie. Pus într-o situaţie dezavantajată, Kawabata nu luptă pentru a obţine o reconsiderare a poziţiei sale în societate. E lipsit de voinţă sau, în orice caz, îi este net convenabil să se complacă într-o asemenea situaţie (de văzut în acest sens povestea furtului, pe care am amintit-o la început). Antoniu se înscrie pe aceleaşi coordonate: oricât de impresionant ar fi gestul său de a renunţa la cele „lumeşti“, rezultatul este unul dezamăgitor. Nici măcar pasiunea pentru cultură ori lecţiile de moralitate şi de literatură pe care i le ţine lui Kawabata nu reuşesc să-l salveze de pe poziţia antieroului, de altfel voit asumată.
Altul este personajul-erou al cărţii, de fapt o „ea“: Plăcinţica, personaj episodic, care apare în primele capitole ale romanului şi, mai apoi, la sfârşit, care nu se mulţumeşte în situaţia sa derizorie de cerşetoare şi încearcă să avanseze în ierarhia socială. Iniţial, este doar o tânără fugită de la o vârstă fragedă de acasă şi care a fost supusă multor experienţe nefericite. Cunoscându-l pe Antoniu la gura metroului, găseşte în acesta un veritabil prieten, iar Antoniu, la rândul său, o vede ca pe o prezenţă diafană în viaţa sa. Cu toate că adoptase cu ani în urmă incertul drum al cerşetoriei, Plăcinţica părăseşte această lume într-o zi de august în favoarea schimbării în bine, lăsându-i lui Antoniu doar amintirea clipelor petrecute împreună, un bileţel cu Psalmul 127 şi o iconiţă cu Fecioara Maria şi Pruncul Iisus.
Când se vor reîntâlni, la aceeaşi gură de metrou, dar într-un context diferit – moartea lui Kawabata, Plăcinţica este reporter la un cotidian şi vrea să-i ia un interviu lui Antoniu despre viaţa de cloşard, încercând să-i inculce ideea că Uniunea Europeană nu-i vrea altceva decât binele: „Plăcinţica? A revenit la viaţă, a renunţat la vagabondaj, la cerşetorie, a lăsat în urmă viaţa mizeră şi nesigură şi acum se mişcă prin lume dezinvolt, dând lecţii de ataşament faţă de Uniunea Europeană“.
Prin „Antoniu şi Kawabata“, Iolanda Malamen reuşeşte să ofere un roman despre amiciţia adevărată, o carte despre pasiunea pentru cultură, care nu se estompează în noi nici măcar în cele mai grele momente ale existenţei. Păcat, însă, că volumul a fost prea puţin abordat până acum de criticii de întâmpinare.