Lucian Blaga şi modernismul apocaliptic


Dacă parcurgem marea parte din critica literară despre opera lui Lucian Blaga, vom constata că există o vizibilă reticenţă în ceea ce priveşte enunţarea raportului dintre lirica poetului român şi modernismul poetic. Iar asta din cel puţin două motive. Pe de o parte, din pricina complexităţii liricii blagiene care îl pune în dificultate pe un cercetător literar atunci când vine vorba de integrarea acesteia într-o anumită paradigmă. Şi pe de altă parte, fiindcă însăşi paradigma curentului modernist constituie un teren minat, tocmai prin varietatea teoriilor enunţate.

Pe plan european, sunt bine cunoscute teoria lui Hugo Friedrich din Structura liricii moderne, care interpretează modernismul printr-o suită de categorii negative: urâtul, creştinismul în ruină, depersonalizarea, descompunerea şi deformarea realului (cum apare la Baudelaire), disonanţa, ruptura cu tradiţia, dezumanizarea, artificialitatea eului, idealitatea goală, vidul, incomprehensibilul şi îndeosebi, transcendenţa goală şi fragmentarismul; şi teoria Şcolii de la Geneva, în frunte cu Marcel Raymond, Albert Béguin, Georges Poulet şi Jean-Pierre Richard, care pune în centrul modernismului transcendenţa ce îşi are originile tocmai în pendularea permanentă între contrarii şi care tinde să genereze în cadrul discursului liric o serie de mituri pe care se fundamentează Poezia. Cu alte cuvinte, în centrul acestei demonstraţii se află limbajul poetic, pur şi misterios.

Există şi în peisajul literar autohton câteva teorii ale modernismului care merg în rezonanţă cu cele două teorii europene. În descendenţă franceză, sunt Nicolae Manolescu şi Ştefan Aug. Doinaş, primul dintre ei invocându-l la tot pasul pe Raymond, iar cel din urmă avându-l ca model pe Richard. În Despre poezie, Nicolae Manolescu pune în opoziţie poezia tradiţională care e diversă şi mimetică, cu poezia modernă şi, astfel, identifică două direcţii: modernismul „în descendenţă baudelairiană, şi anume pe linia generată de Corbul lui Poe”[1] şi avangardismul – „în descendeţă baudelairiană, dar în linia prezentării vieţii moderne”[2]. În plus, atât Manolescu, cât şi Doinaş susţin caracterul pur al poeziei moderne şi imperialismul substanţial al Verbului, cu alte cuvinte – lirismul.

În ceea ce priveşte perspectiva friedrichiană, aceasta este adoptată de Eugen Negrici care în Iluziile literaturii române remarcă faptul că ceea ce considerăm îndeobşte poezie modernă – Blaga, Arghezi, Barbu ş.c.l. – de fapt nu se înscrie în paradigma modernismului, aşa cum este el înţeles de Negrici via Hugo Friedrich, pentru că „fără să fie scutită de determinările utilitare şi de intenţiile persuasive, ea nu anunţă anormalitatea poetului şi nu seamănă nici pe departe cu acel «limbaj al unei suferinţe gravitând în sinea sa, care nu mai aspiră la nici o vindecare, ci doar la cuvântul nuanţat» (H. Friedrich)”[3]. Iar lirica acestor vremuri este umană în continuare, tandră şi sentimentală. De asemenea, Eugen Negrici consideră că abia cu al doilea val suprarealist poezia română se înscrie în modernismul configurat de Hugo Friedrich.

Aşadar, despre ce modernism vorbim în cazul lui Lucian Blaga? Este poezia sa modernă sau opera lirică a lui Blaga este o poezie modernă, dar lipsită de modernitate? Înainte de a răspunde acestor întrebări, trebuie să stabilim criteriul după care judecăm modernitatea unei poezii. Este limpede că cele două teorii operează cu două seturi de valori distincte, dar care au ca numitor comun criteriul retoricului, înţeles prin pluralitatea sensurilor poetice. Divergenţele apar la nivel ontologic: Hugo Friedrich vorbeşte despre transcendenţa goală, generată de fragmentarism, iar teoreticienii de la Geneva pun în discuţie transcendenţa plină.

Aici este important de menţionat că în ceea ce priveşte procesul de modernizare sau de schimbare a lumii, Umberto Eco[4] îi împarte pe cei care îl traversează în două categorii: pe de o parte se află integraţii, aceia care acceptă schimbarea şi se acomodează la noile seturi de valori, iar pe de altă parte sunt apocalipticii, adică inadaptaţii care caută soluţii alternative. De aici, putem încerca un concept integrator al modernismului, divizat în:

a) modernismul integrat, în care se încadrează cei care aprobă disoluţia sistemelor de valorile tradiţionale, cultivând în accepţiune friedrichiană, negativismul;

b) modernismul apocaliptic, al celor care încearcă să găsească alternative la modernizarea accelerată.

Dar, atenţie, modernismul apocaliptic nu trebuie substituit tradiţionalismului, pe care Nicolae Manolescu îl integrează modernismului. Dacă la moderniştii apocaliptici, cu toate că ei încearcă o redescoperire a sacralităţii, sentimentul lor de alienare este vizibil, iar accentul cade pe realitatea sufletului, la tradiţionalişti nu există acest sentiment de alienare. Stările interioare ale moderniştilor apocaliptici „sunt puternic individualizate, uneori ininteligibile şi aproape întotdeauna nerepetabile”[5]. Iar acest lucru este vizibil în poezia lui Lucian Blaga. Într-un vers precum e acela din „Scrisoare” – „Trupul meu cade la picioarele tale / greu ca o pasăre moartă.” – eul liric are conştiinţa divinităţii, dar transcendenţa i se refuză. De aceea în cazul moderniştilor apocaliptici putem discuta despre o „transcendenţă mixtă”, aşa cum a fost ea teoretizată de V. Fanache: „Transcendenţa mixtă deschide o perspectivă ambivalentă, într-o atmosferă mitică (de legendă), transcendentul şi contingentul se încarcă reciproc de virtuţile sacrului, venind unul spre celălalt, fără a ieşi din orizontul misterului şi al revelării”[6]. În speţă, la Blaga faptul că răspunsul lui Dumnezeu nu este primit nu echivalează cu faptul că omul se adresează neantului, ci se ştie că Blaga îşi configurează un Deus absconditus, acel Mare Anonim, fiindcă „transcendenţa e ţara promisă omului, ţara în care omul nu intră”[7] şi pentru că „potrivit sistemului meu de gândire – afirmă Lucian Blaga –, individul uman nu poate ajunge niciodată în posesia adevărului absolut. Omul este, prin condiţiile sale, nu numai naturale, ci şi metafizice, irevocabil pus în această imposibilitate”[8].

Pentru a justifica „modernismul apocaliptic” la Blaga am ales spre analiză poezii cuprinse în volumele mediane, de la „În marea trecere” (1924) şi până la „Nebănuitele trepte” (1943), pentru că acestea constituie nucleul important al liricii blagiene. Primele volume sunt dominate de expresionismul german, de sistemul filozofic al lui Blaga şi chiar de nietzscheanism, iar cât priveşte volumele postume, acestea au apărut la o distanţă de 19 ani de la „Nebănuitele trepte” – ultimul volum antum, încât această întârziere ne plasează deja într-o altă epocă istorică.

Deşi în poeziile din anii ’20 nu apar concret imagini ale civilizaţiei moderne, există un sentiment de aprehensiune care domină eul liric şi care îl pune în imposibilitatea de a se adapta: „Din oraşele pământului / fecioare albe vor porni / cu priviri înalte către munţi. / Pe urma lor vor merge tineri goi / spre sori păduratici, / şi tot ce e trup omenesc va purcede să mai înveţe odat/ poveşti uitate ale sângelui” („Semne”). Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că „pricepând cu mintea foarte bine rostul schimbării şi frumuseţea tehnicii, sufleteşte poetul nu se poate adapta, se teme”[9]: „Eu cânt – / semne, semne de plecare sunt.”. Tabloul expresiv al inadaptării este întregit şi de imaginea de la început a porumbeilor văzuţi metonimic: „porumbii-proroci îşi scaldă / aripile înnegrite de funingine / în ploile de sus”.

Odată cu Lauda somnului dislocarea eului liric este şi mai puternică. Angoasa şi spaima sunt potenţate în „Paradis în destrămare” prin imagini expresive ale îngerilor care caută adevărul „pretutindeni pe pajişti şi pe ogor”. Eul liric are o viziune apocaliptică asupra lumii, dar nu în sens tradiţional, ci pus faţă în faţă cu explozia tehnologică este înspăimântat de faptul că escatologia îi va fi imposibilă. De aceea nici minunile nu mai sunt posibile: „oh, nici o minune nu se împlineşte. / Nu se-mplineşte, nu se-mplineşte” („Tristeţe metafizică”). Şi chiar dacă aparent în această poezie dedicată lui Nichifor Crainic (!), viziunea lirică este tradiţionalistă, suntem contrazişi chiar de versurile finale ale poemului: „Şi totuşi cu cuvinte simple ca ale noastre / S-au făcut lumea, stihiile, ziua şi focul. / Cu picioare ca ale noastre / Iisus a umblat peste ape”. În altă ordine de idei, pentru eul lui Blaga Dumnezeu nu este mort, ca la Nietzsche, ci este ascuns privirii umane – atât transcendetul cât şi contingentul se încarcă de „virtuţiile sacrului (…), fără a ieşi din orizontul misterului şi al revelării” (V. Fanache). Deci asistăm la un procedeu complex de „transcendenţă mixtă”, care pune în oglindă cele două spaţii antinomice, incompatibile şi astfel născându-se teama eului poetic.

În ciclul La cumpăna apelor intervin puternice „simptome ale sfârşitului” (Ştefan Aug. Doinaş), care generează dislocări, dezordine, haos, spaimă etc. Climatul poetic se schimbă, în sensul în care teama devine sentimentul dominant, iar inadaptării nu i se găseşte remediu: „Mamă, – nimicul – marele! Spaima de marele / îmi cutremură noapte de noapte grădina” („Din adânc”). Având de a face cu un Mare Anonim, eul liric se găseşte într-o imposibilitate soteriologică: „poteca de-acum coboară ca fumul / din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luăm iarăşi drumul / spre ţărna şi valea trădate-nmiit / pentr-un cer chemător şi necucerit”. („La cumpăna apelor”).

Traiectoria viziunii poetice se păstrează şi în ciclul La curţile dorului, unde predomină imaginea satului care este completată de un bestiar blagian inedit: ciocârlie, corb, unicorn etc., figuri zoomorfe care se constituie de cele mai multe ori ca simboluri ale alterităţii, din care ne rezultă aceeaşi transcendenţă mixtă, pentru că eul nu are certitudinea absolută a divinului; este doar o probabilitate: „numai el poate fi”.

Apoi, în ultimul volum publicat antum, Nebănuitele trepte (1943), toposul devine „un prag de lume” prin prezenţa Mumelor, iar aici co-există forţe supreme şi antagonice care pot permite recrearea paradisului. Însă, problema cu care se confruntă eul poetic este cea a alienării şi, de aceea, revelarea se păstrează în acelaşi orizont al incertului: „calea de aici ce greu se găseşte. / Nu-i nimenea să te îndrepte.” („Epitaf”). Alternativa nu este decât sfârşitul existenţial: „Apoi ca frunza cobori. Şi ţărna / ţi-o tragi peste ochi / ca o gravă pleoapă”.

În concluzie, lirica lui Lucian Blaga se înscrie în paradigma unui modernism atipic din perspectiva lui Hugo Friedrich, adică în tocmai ceea ce noi am numit şi am exemplificat ca fiind „modernismul apocaliptic”. Puşi faţă în faţă cu o epocă a dezvoltării tehnologice, poeţii se văd nevoiţi să reacţioneze împotriva acestei invazii şi, de aceea, asistăm la distorsiuni, la fragmentări ale discursului liric, eul este dezorientat, tulburat şi angoasat, iar transcendenţa „tradiţională” se goleşte acum de sens, căci în faţa unei explozii tehnologice – deci a empiricului – orice formă de accedere este suprimată. Iar dacă pentru Hugo Friedrich poeţii moderni trebuie să se adapteze acestui context, Lucian Blaga refuză şi caută alternativa. El îşi propune ca în poezia lui să proiecteze un eu care, deşi captiv într-o lume a „noului”, se află permanent în căutarea unui refugiu din lumea modernizată. Dar asta nu reduce poezia lui Blaga la tradiţionalism, ci o proiectează într-un modernism aparte, căci revelaţia transcendentului se configurează ca o obsesie ce produce o durere cumplită şi aproape eternă.

Bibliografie:

  1. Blaga, Lucian – „Aforisme”, Bucureşti: Editura Humanitas, 2001;
  2. Blaga, Lucian – „Poezii”, Bucureşti: Editura Eminescu, 1988;
  3. Doinaş, Ştefan Aug. – „Lectura poeziei – urmată de tragic şi demonic”, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1980;
  4. Doinaş, Ştefan Aug. – „Poezie şi modă poetică”, Bucureşti: Editura Eminescu, 1972;
  5. Eco, Umberto – „Apocaliptici şi integraţi. Comunicaţii de masă şi teorii ale culturii de masă”, traducere de Ştefania Mincu, Iaşi: Editura Polirom, 2008;
  6. Fanache, V. – „Chipuri tăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga”, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2003;
  7. Friedrich, Hugo – „Structura liricii moderne – de la mijlocul secolului al XIX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea”, în româneşte de Dieter Fuhrmann, prefaţă de Mircea Martin, Bucureşti: Editura Univers, 1998;
  8. Manolescu, Nicolae – „Despre poezie”, Braşov: Editura Aula, 2002;
  9. Manolescu, Nicolae – „Teme 2”, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1975;
  10. Negrici, Eugen – „Iluziile literaturii române”, Bucureşti: Editura Cartea Românescă, 2008.


[1] Nicolae Manolescu, „Despre poezie”, Braşov: Editura Aula, 2002, p. 136.

[2] Ibidem, p. 136.

[3] apud Eugen Negrici, „Iluziile literaturii române”, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2008, p. 164.

[4] În „Apocaliptici şi integraţi. Comunicaţii de masă şi teorii ale culturii de masă”, traducere de Ştefania Mincu, Iaşi: Editura Polirom, 2008.

[5] Nicolae Manolescu, op. cit., p. 137

[6] V. Fanache, „Chipui tăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga”, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2003, p. 66

[7] Lucian Blaga, „Aforisme”, Bucureşti: Editura Humanitas, 2001, p. 153.

[8] Ibidem, p. 152.

[9] Nicolae Manolescu, „Locomotiva şi faunii” în „Teme 2”, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1975, p. 102.

9 Responses to Lucian Blaga şi modernismul apocaliptic

  1. robert says:

    Ai participat la colocviul de la Sibiu?

  2. White owl says:

    In sfarsit am reusit si eu sa citesc lucrarea ce a luat Premiul I la Hermeneutica :-p. E foarte interesanta si clar structurata (important feature, ca pe unde am ascultat eu, am dat tot de lucrari haotice, fara cap si fara coada :-D). Jos palaria, Alex. You’re the best 🙂

  3. alex radu says:

    @ White owl: multumesc pentru aprecieri.

  4. Lidia Pirca says:

    Mi se apar atat de goale si fara semnificatie cuvintele care ar putea exprima bucuria dascalului care se recunoste depasit de discipol…
    Mi-ai actualizat orele de literatura din liceu si micile controverse!
    Felicitari!

  5. alex radu says:

    @ Lidia Pirca: iar eu nu pot decat sa ma bucur si sa va multumesc pentru comentariul magulitor.

  6. Laurentiu says:

    I had no doubt 😀

  7. alex radu says:

    @ Laurentiu: thanks 🙂

  8. Carmelo Rud says:

    this is very intriguing. many thanks for which. we need more sites like these.

  9. daria0m says:

    Superb !
    m-a ajutat la portofoliul pentru facultate !
    Multam !!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: