Femeia din bibliotecă

De câteva zile m-am închis în camera din apartamentul meu. Plouă. Plouă atât de mult, încât îmi vine să-mi pun capăt zilelor. Stropii mari, unii rotunzi, alţii sub formă de oval, care se aud pocnind în fereastră mă fac să tresar la fiecare secundă ce mi se scurge prin vene. Gropile nu prea răzleţe de pe şosea se umplu atât de repede cu stropii de ploaie, încât îmi dau impresia că pământul se afundă în apă.

Niciodată nu am suportat ploaia. Mi-a dat mereu un sentiment de nesiguranţă şi, uneori, de repulsie faţă de tot ce eram ca om. Mă închideam în mine atunci când primul picur atingea asfaltul sau pocnea în geam, parcă pentru a mă lua în derâdere, şi îmi ascundeam orice sentiment sau gând prin cotloanele minţii neobosite. De multe ori, seara, ieşeam să mă plimb. Cu hanoracul albastru pe mine şi cu nişte blugi jerpeliţi, fugeam prin ploaie în căutarea unui refugiu. Din Ştrand, ieşeam pe Alba-Iulia şi urcam înspre Şaguna, până la Prefectură. Acolo, coteam la dreapta înspre Mitropoliei, fugind bezmetic, fără vreun scop stabilit, către capătul străzii. Intram în Piaţa Mare şi de acolo o zbugheam pe diagonală, în timp ce clipocitul paşilor mei repezi răsuna enervant în lumina lunii. Când ajungeam la Forumul German, mă opream din fugă şi o luam la pas până la ceainăria de lângă Consiliul Judeţean. La Teea, zăboveam de multe ori, timp de 30 de minute, în faţa grilajului de la geamuri. Mă uitam la toţi adolescenţii aceia care sorbeau ceaiul la câte o discuţie despre viaţa privată şi îmi aminteam de adolescenţa mea bulversată. Fusesem singur, îi aveam doar pe ai mei, dar, bineînţeles, asta nu îmi era de-ajuns. Şi, nu ştiu cum se face, dar nimeni nu mă voia ca prieten. Nici măcar beţivul căruia îi mai dădeam uneori bani pentru 100 de vodcă.

De la ceainărie, coboram repede la spital şi făceam la dreapta, mergând înspre teatru. De la Radu Stanca, o luam din nou la fugă în sus, până la Bulevard, iar apoi galopam pe Alba-Iulia până când ajungeam acasă.

Într-una din acele zile ploioase de la mijlocul lui septembrie, am ieşit să mă plimb, urmând acelaşi traseu. La nouă seara, mă întorceam deja acasă, plictisit. Însă, când am ajuns aproape de staţia de autobuz de pe Alba-Iulia, de lângă benzinărie, m-am oprit subit, contemplând femeia din faţa mea. Era înaltă, destul de tânără şi purta o fustă maro, brodată din lână, şi un şal verde. Iar părul brunet, udat de ploaie, îi cădea lipindu-se de faţă. Şi-a dat seama imediat că mă uit la ea insistent şi, pe bună dreptate, nu clipisem din ochi de când ajunsesem acolo. Îi contemplam corpul, îi urmăream mişcările graţioase, dar nu simţeam nimic carnal. Era frumoasă cu siguranţă, dar o preferam în splendoarea ei de fiinţă perfectă.

Imaginea se spulberă însă subit, când femeia de lângă mine izbucni isterică şi gata să mă lovească:

-Dacă nu-ţi fac observaţii nu înseamnă că nu te văd cum te holbezi la mine, afemeiatule! Uită-te cum arăţi, boschetarule!

N-am încercat s-o liniştesc. Curajul ei de a mă înfrunta singură mă uimea deja. Am plecat spre casă repede, iar când am ajuns, m-am dezbrăcat de haine şi m-am pus imediat în pat.

Dimineaţa, m-am trezit cu hanoracul pe mine şi fără vreo amintire din ziua precedentă. M-am dus repede la fereastră, am ridicat transperantele şi am văzut că ploaia se oprise. Apoi, m-am aruncat la masa de scris şi mi-am luat jurnalul, dar nu aveam nimic notat în el despre ziua care trecuse. Reuşeam uneori să-mi amintesc de plimbările mele nocturne şi de orele în care scriam la romanul meu. Însă nimic mai mult. Iar asta mă năucea deja.

Pe la ora patru după-amiaza, am coborât în holul de la intrarea în scara blocului, vrând să-mi iau ziarul. Surprins, am ridicat de pe jos un plic mai gălbui pe care era notată o adresă în chirilice: Domnului din ploaie, Apartamentul nr. 7. A trebuit să citesc de trei ori ca să-mi dau seama că plicul era pentru mine.

Am urcat repede pe scări, m-am închis în dormitor şi am desfăcut plicul cu mâna tremurândă. Am scos dinăuntru foaia gălbuie, împăturită de două ori, şi am început să citesc:

Stimate Domnule din ploaie,

Iertaţi-mi, vă rog, îndrăzneala de a vă numi astfel, dar mi se pare o formulare adecvată în condiţiile date.

Probabil că vă întrebaţi cine sunt şi ce doresc din partea dumneavoastră, însă am convingerea că veţi descoperi singur aceste lucruri. Nu, nu mă înţelegeţi greşit; nu sunt nicidecum o persoană în căutare de senzaţii tari. Nu vreau decât să vă ajut în problema pe care o aveţi.

Dar cel mai potrivit ar fi să discutăm despre toate acestea la bibliotecă. Vă aştept în sala de la etajul al II-lea, la ora 16.30. Să nu întârziaţi!

În speranţa că vă voi putea fi de folos,

Femeia din bibliotecă.

Fără să stau pe gânduri, am plecat repede înspre ASTRA, închipuindu-mi că acolo aveam să găsesc toate răspunsurile. Eram atât de entuziasmat de idee, încât am început să fug pe stradă, îmbrâncind şi doborând unii trecători.

Pe la 16.28, am ajuns la bibliotecă, am deschis repede uşa din lemn masiv şi am urcat scările până la etajul al II-lea. Am intrat în sală, am cerut o carte despre mituri (chiar dacă ştiam că nu-mi trebuie) şi m-am aşezat la masa din mijloc de pe rândul din dreapta. Mi-am aruncat de câteva ori privirea în spatele meu şi în jur, dar nimeni nu părea să fie persoana care îmi scrisese acele rânduri. După zece minute de aşteptare, m-am gândit că cineva îşi bătuse joc de mine, dar, de îndată ce am vrut să plec, vocea unei femei se auzi din spatele meu, adresându-mi-se:

-Vă rog să mă iertaţi că am întârziat, a apărut ceva neprevăzut. Mă bucur că m-aţi aşteptat!

-Cine sunteţi şi ce ştiţi despre mine? am întrerupt-o imediat.

-Nu numele meu are importanţă acum, ci mai degrabă ceea ce vreau să vă povestesc.

Şi-a coborât vocea imediat, eu m-am lăsat pe spătarul scaunului ca să o pot auzi mai bine, dar chiar şi aşa n-am reuşit să desprind mai mult de trei cuvinte din ceea ce vorbea: noapte, mister, ploaie.

Am vrut să-i spun că nu aud nimic din ce îmi zice, dar când am încercat să mă întorc spre ea, m-a strâns de umărul drept şi mi-a zis iritată:

-Nici să nu îndrăzniţi! Veţi strica totul!

Apoi, nu ştiu ce s-a întâmplat. Am simţit că îmi dă repede drumul la umăr, însă când mi-am întors capul în spate, ea nu se mai afla acolo.

M-am ridicat supărat de la masă, i-am dat bibliotecarei cartea înapoi şi am plecat spre casă. Când am ajuns, fără vreun chef de ceva, am zărit pe masa din bucătărie o hârtie îngălbenită, asemănătoare cu cea primită înainte. Am luat-o repede în mână şi am citit-o într-o suflare: Vă aştept şi mîine la aceeaşi oră şi în acelaşi loc.

Cu toate că la început n-am vrut să mai merg la întâlnirea cu ea, am fost punctual şi în cea de-a doua zi. M-am aşezat la masă şi am aşteptat-o calm. După două minute, am auzit zgomot în spatele meu, ca un foşnet de plasă, şi mi-am rotit încet capul, vrând să văd cine e. De-abia am apucat să mă mişc puţin, căci imediat s-a auzit vocea ei:

-De ce ţineţi morţiş să mă vedeţi?

Atât mi-a zis. Nimic mai mult. Iar apoi a dispărut la fel ca în ziua precedentă, lăsându-mi un gust amar pe care îl simţeam până în măduva oaselor.

Am mers din nou acasă şi am rămas îngândurat mult timp. Nu înţelegeam nicicum cine era, de unde mă cunoştea şi, cu atât mai puţin, ce voia să-mi dovedească prin dispariţiile ei misterioase.

Spre dimineaţă, când încercam să-mi aduc aminte ce visasem, s-a auzit de la uşa de la intrare un zgomot ce semăna cu mişunatul unor şoareci. M-am dus repede să văd ce se întâmplă, imaginându-mi că erau nişte copii ce se jucau, iar pe gresia maro am găsit un bileţel gălbui. L-am luat imediat şi am citit: Vă aştept din nou, ca şi înainte. F.d.B.

După lungi ezitări, m-am decis să merg la întâlnire, chiar dacă nu aveam mari speranţe că puteam să aflu ceva concret de la ea. Imediat ce m-am aşezat la aceeaşi masă, am auzit spunându-mi (cu toate că înainte să ajung eu acolo nu era nimeni la niciuna dintre mese şi nici nu am văzut pe cineva intrând în sală după mine):

-Cred că e cazul să devenim serioşi, să nu ne mai pierdem timpul cu nişte capricii. Nici eu şi nici dumneavoastră nu suntem dispuşi să irosim momentele ce ne-au fost îngăduite.

-Despre ce vorbiţi? am întrebat-o calm.

-Despre ceea ce trebuie să fac pentru dumneavoastră. De ce credeţi că sunteţi aici?

-Nu ştiu, n-am idee. Asta mă tot întreb de când mi-aţi trimis primul bilet. Cine sunteţi?

-Răspunsurile nu trebuie primite direct, de ce nu le căutaţi?

-Unde?

-În jur. Sunt peste tot. Nu le vedeţi? Priviţi cartea aceea care stă să cadă de pe raftul de critică literară. În ea, se află răspunsul la o carte, la o concepţie. În bibliotecara ce răsfoieşte fişele acum, se află răspunsul pentru ideea de om.

-Deci trebuie să privesc ca să pot obţine un răspuns, i-am zis imediat. Fără contact vizual, nu pot conştientiza, aşadar nu pot şti.

-Nici să nu îndrăzniţi! îmi spuse repede, iar când mi-am întors privirea înspre locul unde îmi imaginam că stătea, nu se afla nimeni.

M-am ridicat după câteva minute de la masă, m-am dus încet înspre locul de recepţie al sălii şi am aşteptat până când au plecat toţi cei care stăteau să ridice şi să comande cărţi. M-am prefăcut că-mi iau un volum de beletristică (nici acum nu ştiu care a fost acela), am completat fişa, iar înainte să plec am întrebat-o pe tânara de acolo:

-Cum arăta femeia care a stat în spatele meu, la masă? şi mi-am orientat arătătorul înspre locul cu pricina.

-Care femeie? îmi zise cu vocea ei de semidoctă.

-Aceea din spatele meu, de acolo. A fost aici acum cinci minute.

M-a privit stupefiată, fără să clipească, timp de un minut, după care mi-a spus cu vocea coborâtă la un semiton:

-Numai dvs. aţi stat la masa de lectură. N-a mai fost nimeni.

-Trebuie să mi se fi părut atunci… am adăugat la scurt timp, ca să nu par un lunatic, şi am plecat, ştiind că privirea ei uimită avea să mă urmărească până când se auzea clic-ul ieşirii mele pe uşă.

Acasă, în apartament, mirosea a îmbâcseală, a praf, încât nu se putea sta. Am lăsat deschis geamul de la bucătărie (care dădea înspre grădina din jurul blocului) şi am plecat în Sub Arini. Nu m-am plimbat prea mult. Am stat acolo o oră, cel mult o oră şi jumătate. Când am revenit acasă, am găsit în bucătărie din nou un bileţel pe care era notat succint: Vă aştept la fel. Sper că de data aceasta veţi fi serios. F.d.B.

Am ajuns acolo cu câteva secunde înainte să apară.

-Vă rog să fiţi serios, mi-a spus iar şi fără să mă salute. Astăzi vă voi vorbi despre voinţă.

Pe tot parcursul întâlnirii nu i-am spus nimic. Am ascultat-o cu interes, în timp ce îmi spunea că voinţa omului trebuie să fie mai presus de orice, că numai prin voinţă putem să ne atingem scopul.

-Prin voinţa omului, lumea ia formă şi se conturează ca un spaţiu în care acesta se manifestă.

Teoria ei nu îmi pria prea mult. De altfel, nu aveam idee despre ce voia să-mi demonstreze cu asta. Mi-am luat inima-n dinţi şi m-am întors brusc spre ea. Dar, poate prea puţin surprins, am constat că eram singur.

Spre seară, am dat din nou peste un mesaj de-al ei, strecurat, nu ştiu cum, în camera cu biroul meu, pe care mereu o ţineam încuiată sub cheie. Femeia din bibliotecă îmi dădea iarăşi întâlnire.

-Ce sunt amintirile pentru dumneavoastră? m-a întrebat imediat ce am ajuns.

-Nu ştiu. Ar fi, totuşi, nişte imagini ale trecutului. Unele le pierdem, iar altele le păstrăm.

-Vă înşelaţi! Toate rămân. Chiar şi dicţionarul vă spune asta.

-Nu, e imposibil, i-am spus revoltat. Dacă le-am păstra pe toate, atunci ar trebui să ne aducem aminte şi ce făceam la o lună de viaţă, la două, la un an. Despre momentele astea de ce nu ştim nimic?

-Ştim despre ele în măsura în care vrem. De ce nu vă uitaţi la pozele pe care le păstraţi în sertarul de la birou, sub o grămadă de foi rupte din jurnal? Şi ele sunt amintiri. Şi acolo se află o parte din dumneavoastră.

-Vă înşelaţi. În poze, sunt captate momente. Pozele sunt statice, în timp ce amintirea umană înseamnă dinamism. Amintirea e ca o peliculă stocată pe un CD pe care îl rulăm în minte.

-Nu, amintirea e de orice fel, în măsura în care vă oferă o informaţie despre trecut. Asta înseamnă amintirea: asumarea trecutului.

-Dar…, şi m-am întors spre ea, fiindcă se anunţa o polemică dură. Însă, n-am mai continuat, fiindcă dispăruse din nou. Mi-am înghiţit cuvintele (probabil indigestia dinspre seară s-a datorat acestui fapt) şi am plecat acasă.

Dimineaţa, când m-am trezit, m-am dus imediat la bucătărie ca să caut un nou bilet de la Femeia din bibliotecă (de ce s-o fi numind aşa?). Nu l-am găsit. Am dat peste el de-abia la ora trei după-amiaza, când m-am întors de la cumpărături. L-am găsit în hol, înfipt în cuierul maro de care îmi atârnam singura haină de velur pe care o aveam. Mesajul era acelaşi: la ora 16.30, trebuia să fiu la bibliotecă.

Atunci când a venit, la câteva zeci de secunde după mine, am simţit că mă cuprinde un fior. Zgomotele din jur ale elevilor, care se distrau pe seama unor profesori în timp ce răsfoiau catalogul cărţilor, s-a estompat subit, auzindu-se doar galsul ei. Şi trebuie să-ţi spun că aşa se întâmpla de fiecare dată. Cu toate că mereu era lume în jur, doar vocile noastre le mai auzeam atunci când ea începea să vorbească.

-De ce nu vă pot vedea? am întrebat-o cu vocea coborâtă.

-Libertatea e ceea ce ne dorim cu toţii! mi-a răspuns. Dar libertatea o putem obţine numai prin asumarea trecutului. Iar asumarea trecutului se face numai prin voinţă.

După o pauză scurtă, a adăugat:

-Atunci când veţi fi liber, mă veţi putea privi.

A plecat înainte ca eu să încerc să mă întorc spre ea. Rumoarea elevilor a revenit imediat şi a trebuit să ies repede din sală, simţeam că mă sufoc.

Am plecat spre casă trist. Toate întâlnirile pe care le avusesem cu ea până atunci nu m-au ajutat prea mult. În plus, nu înţelegeam ce voia să-mi transmită prin ideile sale. Cum adică atunci când voi fi liber, o voi putea privi? Orice om e liber, de ce nu o pot vedea?

Înainte să adorm, m-am gândit din nou la ultima noastră discuţie. Fraza ei libertatea o putem obţine numai prin asumarea trecutului. Iar asumarea trecutului se face numai prin voinţă îmi răsuna cu putere în minte, cu toate că pleoapele ochilor mei deveneau din ce în ce mai grele la acea oră târzie din noapte. Înainte să adorm de-a binelea, mi-a revenit în memorie preocuparea pe care o aveam dinainte de a o întâlni pe Femeia din bibliotecă. Iar atunci, mi-am zis că trebuie să fac tot posibilul să-mi amintesc (chiar dacă nu aveam un indiciu pentru cum să o fac).

Era întuneric şi mă aflam într-o staţie de autobuz. Ploua torenţial, iar eu mă uitam fascinat la doamna de lângă mine: brunetă, îmbrăcată cu verde şi maro (ce combinaţie stranie, nu?). Mi se părea, însă, că o mai întâlnisem undeva…

M-am ridicat brusc din pat, am citit biletul gălbui de pe noptieră (Mergeţi la bibliotecă, veţi găsi pe masa la care am stat eu un plic. E pentru dumneavoastră. F.d.B.) şi am pornit în fugă spre locul stabilit.

Am urcat repede scările, am intrat vijelios în sală, am luat plicul pe care l-am ochit imediat, şi am ieşit pe hol. Cu mâna tremurându-mi de entuziasm, l-am desfăcut şi am scos dinăuntru o carte poştală. Pe ea apărea fotografia unei femei ce strălucea într-un parc în lumina splendidă a soarelui. Pe verso, era notat un mesaj, cu scrisul pe care îl cunoşteam deja destul de bine: Vă felicit! Dar nu uitaţi: voinţă, amintire, libertate. Mereu la fel, Femeia din bibliotecă. Am zâmbit prelung, am pus biletul în buzunarul de la pantaloni şi am plecat fericit.