Amintiri

(Later edit) Proză apărută în revista DeLiriKon, anul I, nr. 4(4), decembrie 2007, editată la Sibiu, de Biblioteca Judeţeană ASTRA

 

Lidiei Pircă

 

Mă trezesc obosit, răpus de nopţile nedormite. În cameră e întuneric şi se simte un miros de aer închis. După ce mă dezmeticesc puţin, frecându-mă la ochi, mă ridic din pat şi bâjbâi prin întuneric până la geamul umbrit de transperante. Le ridic, iar de afară mă orbeşte o lumină puternică. Îmi întorc privirea şi, cu ochii mijiţi, încerc să privesc ceasul de pe noptiera de lângă pat. Liniuţele roşii, întrerupte şi egale, ce formează cifrele ceasului electronic, îmi indică 9:03.
Mă întorc, dau la o parte perdeaua ce şi-a pierdut de mult albul imaculat şi privesc afară, înspre zăpada cu ale ei cristale ce strălucesc în lumina pură a razelor de soare. Nu e nimeni pe stradă, totul e pustiu în jur. După câteva minute, apare un trecător, îmbrăcat în costum negru, cu un palton de velur peste. Se mişcă încet, parcă rosteşte nişte rugăciuni, şi după câteva minute coteşte la stânga şi dispare din vizorul meu.
Mai zăbovesc câtva timp, aşteptând ca alţii să se perinde sub ochii mei, iar apoi mă aşez pe pat. Atunci, îmi aduc aminte, ca o revelaţie, că e 25 decembrie. Ce zi frumoasă trebuie să fie! îmi zic în sinea mea şi îmi aşez capul pe pernă, simţind cum se afundă printre penele acesteia.
Peste câteva zile, un alt an va dispărea din viaţă, adăugându-se umilei experienţe fireşti. Mă aşez pe partea stângă, mă ghemuiesc sub plapuma moale ce cade pe lângă corpul meu şi mă gândesc retrospectiv, întrebându-mă ce am făcut în ultimii ani. Cred că mi-ar ajunge degetele de la mâini ca să număr toate lucrurile de importanţă extremă: am terminat liceul acum nouă ani, am absolvit facultatea, am făcut şi masteratul, am scos vreo trei romane şi două exegeze, iar de câţiva ani sunt profesor de limba şi literatura română. Nu sunt atât de stresat precum îşi imaginează toţi, chiar îmi place ceea ce fac şi nu glumesc atunci când spun că viaţa îmi surâde de multe ori.
Anul ăsta s-au întâmplat destule dacă mă gândesc mai bine, deşi pare că zilele au trecut pe lângă mine.
E ianuarie şi ninge afară cu fulgi mari, de alb pur. E prima ninsoare care mă bucură atât de mult, încât îmi vine să zâmbesc mereu. Vacanţa e pe sfârşit şi îmi pun la punct ultimele planuri pentru şcoală. Nişte fişe cu note bibliografice pe care trebuie să le dau unor elevi pentru olimpiadă, nişte teste corectate de o săptămână şi nişte exerciţii pentru vecinul din bloc, de la scara B, etajul al IV-lea, apartamentul nu-ştiu-care, zac toate ca un morman de hârtii uitate în diplomatul meu cumpărat acum 3-4 ani. De fapt, l-am primit cadou. Mi l-au dat ai mei, de ziua mea, fiindcă mă plângeam că trebuie să-l schimb pe cel vechi. Ia, uitaţi-vă şi voi, vedeţi cât e de jerpelit, cum să nu-l înlocuiesc? le spuneam mereu, părându-mi-se că vorbesc în van.
Curând va fi din nou ziua mea. De obicei, nu e un eveniment mare. Primesc câteva telefoane din străinătate şi din ţară, mă vizitează ai mei (mama e întotdeauna sentimentală şi nu uită să-mi amintească de singurătatea mea, plus de nepoţii pe care parcă îi aşteaptă cel mai mult), mai vin şi alţi prieteni şi cam atât. Cadourile nu mă prea interesează, mă bucur doar că nu au uitat de mine. Mă gândesc însă cu groază la ce se va întâmpla la şcoală. Îmi imaginez colegii tăbărând asupra mea cu exasperare, poate mai mult pentru prăjituri decât să-mi transmită ceva, câţiva elevi care lălăie un „La mulţi ani, cu sănătate” pe hol, în pauză, zâmbindu-mi apatic la nesfârşit, şi femeile din personalul administrativ care mereu îmi trag câte un surâs straniu ca şi cum ele ar fi singura mea problemă.
Nici măcar nu vreau să-mi aduc aminte de proiectele ce trebuie să le duc până la capăt. Am sub condei un al patrulea roman, mai lucrez şi la o exegeză pe Eminescu, iar examenul de doctorat e doar la un an şi câteva luni distanţă. Mă specializez în simbologie literară şi ar fi cazul să mă ocup mai mult de teza pe Eliade. Mă gândeam să merg tot pe Eminescu, dar voiam să încerc şi altceva, plus că Eliade fusese deschizătorul de drumuri al adolescenţei mele.
Trebuie să-mi caut şi o altă locuinţă. Apartamentul din Ştrand nu arată prea grozav. E horopsit, epuizat, cam uitat. Nu prea am timp să mă ocup de toate. Ajung la 7-8 seara acasă, mănânc ceva, mai prind o ştire-două, iar apoi mă apuc de scris până pe la 1-2 noaptea când stiloul îmi cade obosit din mâini, iar ochii mi se prăbuşesc în spatele pleoapelor epuizate.
Sper să mă mut într-unul cu trei camere curând, dar greu găseşti prin Sibiu aşa ceva bun şi la preţ convenabil. Sper să-mi cumpăr în câteva luni şi o maşină nouă. Multe vreau să fac, ştiu, dar Loganul nu mai rezistă, s-a săturat să mai trăiască. Motorul huruie, toba de eşapament stă să cadă, uşa din dreapta-spate mai are puţin şi se desprinde şi nu ar fi o surpriză dacă aş rămâne cu volanul în mână.
Mă bucur că nu sunt diriginte, fiindcă am scăpat de câteva griji. Poate că voi lua o clasă din septembrie, anul acesta. Oricum, nu voi da sfoară-n ţară ca cei de la liceu să nu-şi facă planuri.
Lumea nu mi se pare schimbată. Şi eu sunt acelaşi, cu toate că au trecut nouă ani de la integrare. În 2007, eram fericit şi mă gândeam prosteşte că ăsta ar fi primul pas către Utopie. M-am înşelat, suntem aceiaşi, tânjim după ajutor continuu şi ne plângem mereu, crezând că doar noi trăim rău. Corupţia s-a diminuat cu siguranţă, dar nu se ştie când va izbucni din nou. Ar fi bine să rămână la stadiul de acum.
Februariele îl privesc cu groază! Vin olimpiadele, primele simulări, deci lucrări, lucrări şi iar lucrări de corectat. Ştiu că asta-mi va întrerupe celelalte activităţi, dar am de ales? Mi-am făcut-o cu mâna mea, acum trebuie să suport consecinţele. Oricum, nu mă aştept la cine ştie ce rezultate din partea elevilor. Medii e singurul cuvânt ce-mi vine în minte şi, mai mult decât sigur, cel veridic.
La olimpiadă, am vreo două eleve, însă îmi pun bazele în Anca, aşa o cheamă, frumos nume, seamănă cu ancoră; anul trecut a mers la naţională şi a luat menţiune. E ambiţioasă fata şi munceşte din greu. E de treabă, face totul aşa cum i se pare că e moral. Mă bucur că e eleva mea!
În martie, mă mut într-o nouă casă, în zona Terezian, acolo unde am stat la mătuşa mea pe când eram elev. La facultate, am plecat cu sau fără voie la Cluj-Napoca. Nu a mai regretat nimeni când au văzut cu toţii media exemplară de absolvire. Au zis doar atât: ştiam noi că eşti băiat bun… Mi-am făcut cruce şi i-am lăsat în pace, ştergând cu buretele toate inadvertenţele.
Tot pe la începutul lui martie, merg la Iaşi, la un simpozion naţional – „Ioan Petru Culianu”, cred că e pe la ediţia a XV-a, mă mir că a ajuns atât de departe. Am participat şi eu de trei ori cu lucrări, când eram în liceu. Ştiam de el de la doamna dirigintă, profa’ mea de română. Ne aducem aminte cu amuzament de unele întâmplări din liceu chiar şi după ce atâţia ani au trecut. Dar nu profesăm în acelaşi loc. Eu sunt la liceul cu reputaţia cea mai mare, iar dânsa a decis să renunţe. E profesor universitar acum, tot în Sibiu, nu mă mai mut de aici mi-a zis acum câţiva ani. Se pare că va fi numită în curând pro-decan, ştiam eu că asta se va întâmpla, dar nu mi-am dat nicicând în vileag premoniţiile, sau să le spun mai bine, presupunerile.
Luna asta vreau să-mi termin romanul. Cred că îi voi zice „Mofturi”. E despre o familie căreia nu-i convine nimic în lume, se mută an de an în altă parte, străbate mapamondul în lung şi-n lat şi nu-şi găseşte liniştea nicăieri. Dacă-mi aduc bine aminte, era un proiect vechi, pe care l-am început pe la sfârşitul studenţiei. Am găsit caietul cu notaţii cu un an în urmă şi mi-am zis că ar fi bine să-l desăvârşesc.
Între timp, colegii mă anunţă că eu voi merge anul ăsta cu lotul Sibiului la Olimpiada de Română. Am strâmbat puţin din nas, mi-au tras câteva priviri ciudate şi m-am văzut nevoit să accept, ne bucurăm că eşti de acord, ştiam noi că nu ne vei refuza mi-au spus, apoi şi-au luat cataloagele şi au plecat valvârtej către sălile de clasă unde aveau ore.
E duminică de aprilie atunci când ajungem la Cluj-Napoca. Plouă de câteva ore bune şi nu pare a se opri nici măcar pentru o clipă. Retrăiesc amintirea olimpiadei din 2006, din acelaşi oraş, o reuşită pentru mine, şi anii studenţiei când mă plimbam seara pe bulevardele lungi, meditând la viaţă şi la mine ca fiinţă impură. De fiecare dată, mă întorceam în camera de cămin cu aceeaşi impresie de oraş cu atmosferă îmbietoare în frunze de rozmarin şi Paris.
Pe copii, îi plimb peste tot, le arăt fiecare străduţă şi scurtătură importantă, îi duc pe unde mi-am petrecut cei cinci ani ca student, iar, într-o zi de vineri, cu soare mirific, plecăm zâmbind larg, în braţe cu două diplome de premiul al III-lea şi două menţiuni. La şcoală, toată lumea ne felicită, Anca e copleşită în faţa aplauzelor, cu toţii ne pupă, iar după două zile ne aruncă într-un colţ sinistru din care li se pare că am provenit.
De Paşte, merg la ai mei la ţară, nu foarte departe de Sibiu, la doar 12 km. distanţă; e un sătuc urbanizat mai mult, aşa am obişnuit să-l numesc de câţiva ani încoace. Toată lumea vrea să progreseze, iar curând ruralitatea va dispărea cu totul.
După două zile, mă întorc la Sibiu în ciuda insistenţelor exasperante ale mamei de a mai rămâne chiar şi numai câteva ore. Trec repede pe la celelalte rude din oraş, le spun „Hristos a înviat!”, mă servesc cu nişte prăjituri, şi spre seară, pe la 8-9, ajung acasă, în noul apartament, pe care l-am achiziţionat la începutul lunii. Îmi place tare mult, are trei camere, spaţioase, un hol mai micuţ la intrare din care se desprinde în dreapta o bucătărie, iar baia e între dormitor şi sufragerie. Una dintre camere (cea de lângă dormitor, pe stânga) am organizat-o ca birou – nimeni, în afară de mine, nu intră acolo. După o oră, mă aşez în faţa laptopului şi încep să tehnoredactez ultima parte a romanului, făcând mici retuşuri.
În prima săptămână din mai, trimit manuscrisul la editură şi aştept răspuns în două săptămâni sau chiar o lună – aşa e politica!
Urmează tezele, iarăşi sute de lucrări de corectat şi rar apuc să muncesc serios la lucrarea de doctorat. Mă prind adeseori cu mâinile de cap, mă trag de păr cu putere şi mă întreb când se vor termina toate astea.
Răspunsul pentru roman soseşte după 20 mai. Găsesc în cutia poştală un plic alb, de dimensiuni normale, cu adresele scrise la calculator. Îl rotesc de sute de ori şi nu îl deschid decât atunci când mă aşez pe scaunul de la birou. Mai întâi, pun nişte muzică – ceva clasic, o melodie fără bucurie, fără tristeţe, ci cu o stare rece, de nimic –, apoi, cu mâna tremurândă, desfac plicul bine-sigilat. E afirmativ, îmi spun în sinea mea ca şi cum aş fi ştiut, iar apoi schiţez un mic zâmbet. Romanul va ieşi cel mai probabil pe la începutul lui decembrie, mă asigură că nu mai târziu de mijlocul lunii. Mi se pare totul în regulă şi, de aceea, trec la corectat până pe la zece noaptea, când literele parcă sar, iar rândurile se afundă în grosimea cvasimilimetrică a foii de hârtie.

Pe la sfârşitul lunii, sunt nevoit să-mi fac un control oftalmologic. Mi-au crescut dioptriile. Am -5,50 la ochiul drept şi -5 la cel stâng. Medicul îmi spune să am grijă, să nu-mi mai forţez ochii noaptea şi îmi recomandă mai mult repaus. Chiar şi el ştie că nu voi renunţa la proiecte, dar îşi face meseria. E un fel de Pillat care se spală pe mâini ca să se dezvinovăţească de o posibilă oroare.
Iunie şi iulie mă prind în examene. Merg la corectat la BAC, iar apoi învăţ pentru doctorat. Într-o seară, nervos, izbesc cărţile de peretele camerei şi le las pe podea până dimineaţa. În aceeaşi seară, ies în oraş, singur, intru într-o cârciumă şi comand trei-patru halbe de bere pe care le consum imediat. La scurt timp, ochii mi se bulbucă, iar imaginea localului se şterge odată cu amintirea nopţii.
În august, plec singur la mare. Îmi urc în tren geamantanul plin cu haine şi cărţi şi mă opresc la Costineşti. Rămân doar două zile cu toate că plătisem pentru o săptămână. Zgomotul discotecilor şi aglomeraţia mă obosesc prea mult. Am nevoie de linişte.
Când ajung în Sibiu, într-o zi ploioasă, îmi găsesc apartamentul prădat. Spre norocul meu, nu au dispărut decât vreo 500 de euro. Celelalte lucruri par intacte. Nu spun nimănui despre asta, nici măcar nu sun la poliţie.
În septembrie, începe un nou an şcolar, dar mă decid să nu iau oră de dirigenţie nici de data asta. Îmi spun că nu sunt pregătit pentru aşa ceva. Prostii!
Pe la sfârşitul lunii, îmi moare cel mai bun prieten într-un accident de maşină, în timp ce se ducea la Bucureşti. Plâng zile întregi în camera mea, nu mănânc, nu dorm, nu fac nimic. La şcoală, anunţ că sunt bolnav, iar părinţilor mei le spun că sunt plecat din oraş, o să vă caut eu când mă întorc.
În fiecare zi, merg la cimitir şi mă aşez lângă mormântul său, lângă crucea de lemn de-a lungul căreia îmi plimb mâinile tremurânde. Inima-mi palpită sacadat, faţa mi-e plină de tristeţe, iar lumânarea ce arde lângă jerbele de pe mormânt parcă mă distruge treptat.
În octombrie, sunt la fel de copleşit de moartea lui Bogdan şi mă concentrez numai asupra şcolii. Nu mă mai interesează nimic altceva. Renunţ la cenaclu, la ieşirile de seară, la teatru, la operă, în schimbul amintirii unei amiciţii solide.
Pe la mijlocul lunii, mama se îmbolnăveşte de pneumonie, e slăbită, arată rău şi mi-e teamă să nu i se întâmple ceva groaznic. Din fericire, trece cu bine peste boală şi îşi reia cursul vieţii, fiind la fel de vioaie.
În noiembrie, nu fac nimic deosebit. Viaţa mi-o petrec la şcoală, la cimitir şi prea puţin acasă. Sunt mai slab, mai tras la faţă, mai obosit decât de obicei, dar îmi place aşa.
Colegii îmi spun să-mi iau concediu câteva săptămâni, dar, de fapt, vor să se scape de mine. Niciodată nu m-au plăcut, sunt prea sus pentru ei, iar asta îi enervează.
Pe la începutul lui decembrie primesc un telefon. E de la editură. Mi se spune că romanul va ieşi de sub tipar în câteva zile şi că lansarea va fi la mijlocul lui ianuarie, la USR. Le mulţumesc că m-au sunat, iar apoi mă pun în pat şi dorm până spre seară când vin ai mei să mă vadă.
Prin 20 vine vacanţa, tezele sunt date la toate clasele, cu notele stau bine şi, de aceea, îmi zic că e cazul să mă ocup de lucrarea pe Eliade.
În seara de Ajun, găsesc ascuns într-o cutie de pantofi, abandonată în dulap, în spatele unor haine, un album cu poze. Îl deschid şi mă văd pe mine. La un an, la doi, la trei, la patru, la cinci, la şase, la şapte. Apoi, şirul anual se întrerupe. Pe ici-pe colo, mă mai zăresc la vreo 12 ani, apoi pe la vreo 16 cu nişte diplome în mână, apoi la prima lansare de carte, la a doua, la o nuntă şi la ţară la ai mei. La sfârşit, apar nişte poze făcute prin străinătate. Niciuna nu mă interesează.
Îl închid şi îl redeschid la mijloc. O văd pe a doua mea iubită. Habar n-am de ce ne-am despărţit şi nu îmi aduc aminte aproape nimic din relaţia noastră.
Pe la ora nouă, mă pun să dorm cu gândul că ziua ce va urma o să fie singura în care mă voi mai putea bucura.
Acum, mă ridic din pat şi mă îndrept către oglinda spre care lumina soarelui se răsfrânge. Port un pantalon alb şi un tricou negru. Chipul mi-e îmbătrânit, pielea a început să se zbârcească, iar părul cărunt îmi cade după urechi. Ce mult m-am schimbat!
În spatele meu, mi se pare că văd nişte oameni ce seamănă cu mine: un bebeluş, un copil de vreo şapte ani, un adolescent şi un tânăr, care mă privesc fix şi calm de undeva de lângă fereastră. Timp de câteva minute mă uit la ei zâmbind, iar apoi mă întind pe podea şi râd, în timp ce sufletul mi se desprinde şi fiecare simţ se estompează în inima mea bătrână.